Aledin Amet

## **Domnul Aledin Amet:**

Mulțumesc, domnule președinte. Doamnelor și domnilor deputați,

În calitate de reprezentant în Parlament al etniei tătare din România, îmi revine misiunea de a semnala un moment istoric deosebit de dureros.

La data de 18 mai 1944 s-a petrecut pentru întreaga națiune tătară o mare dramă. Din păcate, faptul este prea puțin cunoscut, aproape nicio istoriografie – ce greșeală! – nesemnalându-l, motiv pentru care am pornit aici, acasă, în România, un demers în acest sens.

Doar în România am reușit noi, tătarii, să ne afirmăm și în zona legislativă identitatea, exemple în acest sens fiind cele două legi dedicate în exclusivitate comunității noastre. Este vorba despre Legea privind declararea zilei de 13 decembrie ca Zi a Tătarilor și Legea privind instituirea Premiului „Mehmet Niyazi” pentru promovarea literaturii, artei și culturii tătarilor.

Sunt singurele legi din lume – și accentuez acest amănunt – dedicate în exclusivitate comunității tătare.

Doar în România am găsit cadrul necesar pentru a susține o astfel de declarație politică.

Declarație politică privind data de 18 mai 1944

Ziua de 18 mai 1944 reprezintă pentru tătarii crimeeni din întreaga lume cel mai întunecat moment al istoriei lor. Atunci, într-o singură noapte, din ordinul lui Iosif Visarionovici Stalin, agenții NKVD ai lui Beria și soldați ai armatei roșii au îmbarcat, sub amenințarea gloanțelor, în camioane și căruțe un întreg popor și l-au transportat în stațiile de cale ferată. Aici ei au fost îmbarcați în vagoane de marfă, și ușile acestora, sigilate. Nu au fost iertate nici femeile, nu au fost iertați nici copiii, nici bătrânii. Nu au fost lăsați nici sugarii și nici cei bolnavi la pat. Au primit permisiunea de a avea asupra lor doar un singur rând de schimburi și hrană pentru o zi.

În aceeași zi au început marea călătorie, drumul lung, fără întoarcere, suferind de foame și de sete, cu opriri la două-trei zile. Au murit foarte mulți bătrâni, bolnavi, copii. În răstimpul celor 15–30 de minute de staționare nu aveau posibilitatea să-și îngroape morții și nici să facă curățenie în vagoane.

Numărul victimelor creștea pe zi ce trece, cauzele fiind foamea, setea, frigul, lipsa medicamentelor și a asistenței sanitare. Această călătorie a morții a durat 10–12 zile și a dus la masacrarea a 46–50% din cei surghiuniți.

Majoritatea celor rămași în viață a fost transferată în Uzbekistan, într-o zonă deșertică. Aceștia, precum și cei surghiuniți în alte zone ale Uniunii Sovietice, au pierit într-un număr mare din cauza lipsei de locuințe, de hrană, de apă, din cauza nepăsării autorităților sovietice, care i-au lăsat sub cerul liber.

Agenții comuniști și funcționarii sovietici i-au descris pe tătari ca fiind dușmani ai patriei, trădători vânduți dușmanului, agenți străini, hoți și criminali, pentru ca populația locală să nu-i ajute în vreun fel.