Alexandru Athanasiu

## **Domnul Alexandru Athanasiu:**

## Distins Senat,

Încep cu o confesiune și cu scuze anticipat, căci poate o să ies din exigența unui timp extrem de scurt. Probabil este ultimul meu discurs în Parlamentul României.

Mă despart, cu această ocazie, de o perioadă foarte interesantă din viața mea și n-am știut că acest discurs va fi dedicat chiar unei probleme fierbinți a zilelor noastre.

Cuvântul meu, în numele Grupului parlamentar al PSD, l-am intitulat: „Între cacofonia instituțională și prețiozitatea ridicolă”.

Statul de drept — iată un obiectiv și o miză, dar și un demers pe care politica tranziției românești l-a urmat — a fost și este, dacă nu un ideal, cel puțin un scop al trudei politice din acești ani. Și, dacă nu în totalitate dobândit, dacă nu desăvârșit, cel puțin a existat o încercare permanentă de a-l face mai operațional, mai vizibil și, de ce nu, benefic în viața instituțiilor publice și, mai ales, în contactul cu cetățenii.

Am ales cu aproape 20 de ani în urmă, conștienți sau mai puțin conștienți, democrația și libertatea.

Dacă libertatea este, prin natura ei, instinctuală, iar exercițiul ei se regăsește în sămânța genetică umană, cu alte cuvinte este mai ușor de exersat, democrația prezumă toleranță, competență, echilibru fin, acceptare și renunțare reciprocă și, în esență, conformarea tuturor la regulile stabilite prin voința liber exprimată. Statul de drept, adică supunerea la lege și egalitatea în fața ei, risipirea privilegiilor și recunoașterea preemțiunii subordonării comportamentelor individuale unor comandamente, valori, exigențe sociale comune, mai înseamnă și construcția statului pe misiuni instituționale clare, pe competențe funcționale distincte și pe cooperarea normală între instituțiile publice.

Acest tablou nu este o pictură abstractă, acest demers nu este o operă academică și cu atât mai puțin un exercițiu gratuit de logică socială, dimpotrivă, este un fapt cotidian de viață democratică, de civilizație socială, de bună guvernare.

Iată de ce astăzi, distins Senat al României, vrem să combatem o atitudine și un act politic al acestui guvern a cărui funcționare și mod de a decide generează o nemaiîntâlnită „cacofonie instituțională” pe fondul unei „ridicole prețiozități”.

Problema majorării salariilor profesorilor nu este nici nouă, și nici pe deplin rezolvată. Nu discutăm astăzi și aici cauzele unei situații nefericite, nedrepte și, de ce nu, extrem de supărătoare pentru comunitatea românească.

Ce avem de discutat astăzi este raportul dintre puterea legislativă și cea executivă în România anului 2008. Amendând prin Legea nr. 221/2008 dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 15/2008, Parlamentul a decis majorarea cu 50% a salariilor personalului didactic, modificând procentul de creștere de 9% stabilit inițial prin ordonanță.

Cu toate că, prin voință constituțională, Parlamentul reprezintă poporul român ca expresie a voinței sale suverane, Guvernul reprezentând Parlamentul ca expresie a voinței politice a acestuia și pentru a pune în aplicare măsurile de funcționare a societății, domnul prim-ministru s-a răzvrătit. Nu Parlamentul decide prin legile pe care le adoptă, ele nu sunt materie obligatorie în privința conducerii statului, adică a statului de drept despre care vorbeam mai înainte, ci voința sa, considerentele sale. Într-un cuvânt, legile în România se aplică ori nu după bunul plac, așa cum ne învăța într-o carte celebră Niccoló Machiavelli, când vorbea de „pactul Principelui”: concluzie gravă, comportament abuziv, primitivism instituțional și, până la urmă, sfidare concretă a fundamentelor statului de drept. Adică ce ne spune domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu — în calitate de prim-ministru, altfel vorbele sale ne-ar interesa prea puțin sau deloc —, Guvernul este singurul responsabil, în sensul de conștient și lucid, în privința binelui țării și al cetățenilor ei, iar Parlamentul, sumă de iresponsabilități și de iresponsabili, adunătură zgomotoasă și pestriță, acționând emoțional și aleatoriu, într-un cuvânt o povară în plus pentru buna administrare a statului pe care acest Guvern încearcă să o realizeze.