Aurelian Mihai

## **Domnul Aurelian Mihai:**

„Lecție de istorie pentru UDMR – genocidul horthystofascist din nord-estul Transilvaniei: septembrie 1940 – octombrie 1944”

Cu un cinism atroce față de comemorarea românească a victimelor pe care le-au făcut reprezentanții armatei și administrației maghiare acum 74 de ani în nord-estul Transilvaniei, dar și în disprețul total al prevederii constituționale conform căreia sunt interzise de lege pe teritoriul României incitările la discriminare și separatismul teritorial, liderii UDMR s-au gândit că ar fi deci „momentul potrivit” să „inflameze” mentalul colectiv și să vicieze climatul politic național prin intenția introducerii în Parlament a proiectului de autonomie teritorială. În contrast cu incitantul lor demers, aș dori să le reamintesc, ca unora care și-au tot „vânturat” în relațiile internaționale lipsa de drepturi și cât de greu au suportat ei regimul de „opresiune” din România, un aspect pe care istoria nu îl poate, de altfel, ignora, și anume teroarea pe care părinții și bunicii lor au instaurat-o în Transilvania în toamna însângerată din 1940.

Mă tem însă că din această lecție de istorie, din care rezultă cu claritate cine este adevăratul călău și cine adevărata victimă, colegii noștri maghiari din Parlament cel mai probabil vor refuza cu obstinație să tragă orice fel de învățăminte despre ce poate să însemneze demnitatea națională în momentele cruciale ale istoriei. Astfel, trebuie menționat răspicat că, după așa-zisul arbitraj de la Viena, când N-E Transilvaniei a fost făcut „cadou” Ungariei de către Marile Puteri, șeful Marelui Stat Major al Armatei Ungariei și omologul său român s-au întâlnit la 2 septembrie 1940, la Oradea, pentru a stabili de comun acord etapele retragerii ordonate și fără incidente a administrației românești din N-E Transilvaniei.

Înțelegerea lor, ca de altfel toate marile înțelegeri semnate de Ungaria de-a lungul istoriei, nu avea să fie respectată și în Transilvania ocupată militar de horthyști a început un masacru de o bestialitate improprie secolului XX: vinovăția genocidului antiromânesc s-a datorat atât ordinelor regentului Horthy (1940–1944), pentru al cărui „eroism” maghiarii din România i-au ridicat statuie în incinta locașului reformat de la Paleu (Bihor), cât și celor ale prim-ministrului Teleki.

Amândoi au venit în Satu Mare pe 5 septembrie, având în subordine o armată de 30.000 de soldați, pregătiți fiind să transforme Ardealul într-un cimitir. Atunci, de pe un cal alb adus direct de la Budapesta, regentul Horthy a cerut românilor cotropiți samavolnic ceea ce maghiarii din țara noastră niciodată nu au făcut față de statul român: „Așteptăm din partea românilor devotament față de statul ungar.”

Imediat, încălcându-se toate angajamentele luate față de români la nivel de stat, au început o represiune și o reprimare a populației pașnice românești așa cum nu se poate concepe de către o minte sănătoasă: 919 omoruri (copii, femei și bărbați uciși în mod bestial în Sălaj, Cluj, Bihor, Someș, Mureș, Satu Mare, Maramureș, Trei Scaune, Ciuc, Năsăud, Odorhei), 1.926 de schingiuiri, 4.126 de bătăi, 15.823 de arestări, 124 de profanări, 78 de devastări colective, 447 de devastări individuale, circa 500.000 de expulzări etc.