Bogdan Alin Stoica

## **Domnul Bogdan Alin Stoica:**

Anul acesta, la 28 noiembrie, poporul albanez sărbătorește împlinirea a 105 ani de la proclamarea independenței naționale. Un moment glorios, petrecut la Vlora în anul 1912, dar care a fost precedat de uriașe eforturi politice și diplomatice, precum și de mișcări sociale impresionante. Pe acest drum anevoios au pășit împreună albanezii care trăiau în Țara Vulturilor și cei pe care vremurile i-au purtat până pe pământul românesc. Colonia albaneză din București a jucat un rol extrem de important în pregătirea terenului pentru istorica declarație de independență a Albaniei. Astfel, la 5 noiembrie 1912, așadar cu foarte puțin timp înainte de evenimentul de la Vlora, România a fost gazda unei mari adunări a coloniilor albaneze, la care a luat parte, după cum știm, inclusiv Ismail Qemali. Marele poet albanez Asdreni, pe atunci secretar al coloniei albaneze, consemnează entuziasmul și susținerea cu care albanezii din România i-au primit pe fruntașii mișcării naționale. Aici, pe pământ românesc, în acel început de noiembrie, Ismail Qemali, Luigj Gurakuqi și ceilalți au realizat că istoria era într-un punct de cotitură și că lupta de eliberare a poporului albanez se apropia – „acum ori niciodată”. După veacuri de stăpânire otomană, albanezii se aflau în fața unei uși întredeschise, dincolo de care începea o nouă eră, o eră a autodeterminării, a independenței și a suveranității. Imperiul Otoman era slăbit, iar națiunea albaneză se arăta mai puternică și mai hotărâtă ca niciodată. În fața ochilor lui Ismail Qemali, anul 1912 trebuie să fi arătat la fel cum arăta 1877 în ochii lui Carol I, ai lui Mihail Kogălniceanu și ai celorlalți fruntași ai independenței naționale a României.

Dincolo de sprijinul firesc al albanezilor din România, Ismail Qemali a primit și promisiuni de susținere din partea autorităților statului român, care în acea vreme devenise o veritabilă putere balcanică, iar liderii tânărului stat albanez nu au uitat acest sprijin. Chiar pe 28 noiembrie, de la Vlora, Ismail Qemali îi scria plin de bucurie prim-ministrului României, Titu Maiorescu, vestindu-i ceea ce el numea „un eveniment extrem de important pentru albanezi și români”, și anume proclamarea independenței Albaniei și formarea guvernului provizoriu. Într-adevăr, popoarele noastre, atât de strâns legate de istorie, erau stăpânite, în acea vreme, de un incredibil entuziasm național, astfel încât orice pas pe drumul devenirii sau întregirii era de natură să provoace o mare bucurie comună. De altfel, peste numai câțiva ani, la capătul Marelui Război, România avea să-și reîntregească hotarele străvechi.

După extraordinarul eveniment din 28 noiembrie 1912 au urmat pentru Albania ani de intense eforturi diplomatice și administrative, pentru că, asemenea oricărei țări desprinse din imperiile multinaționale ale vremii, și statul albanez a trebuit să își consolideze poziția în rândul națiunilor independente. În tot acest proces, albanezii din România au fost alături de confrații lor, iar guvernele României și-au menținut sprijinul pentru Albania independentă.