Radu Cătălin Drăguș

„Era un loc numit «Rampa», unde veneau trenurile de evrei. Veneau și ziua, și noaptea, și uneori unul pe zi, alteori cinci pe zi. Constant, oamenii din inima Europei dispăreau și ajungeau cu toții în același loc, fără să știe ce se întâmplase cu transportul anterior. Și oamenii din această masă știam că, în câteva ore, 90% vor fi gazați.ˮ Rudolf Turba, supraviețuitor din lagărul de la Auschwitz.

Nu cred că cineva poate să înțeleagă trăirile acelor oameni, de asemenea, cum nu cred că cineva poate să înțeleagă gândirea celor care au pus la cale un astfel de plan. Există în literatura istorică o mulțime de explicații legate de motivele care au dus la înfăptuirea unor astfel de atrocități, dar cred că datoria noastră, ca oameni politici, este să veghem ca aceste lucruri să nu mai poată fi înfăptuite, nici măcar să nu mai poată fi gândite.

„Au început să bată în uși: «Evreii, afară!» Un copil a început să plângă, alt copil a început să plângă, așa că mama a urinat în mână și a dat copiilor să bea ca să tacă. După ce a plecat poliția am spus mamelor să iasă și un copil era mort de frică. Mama își sufocase propriul copil.ˮ Abraham Malik descriindu-și experiența în ghetoul din Caucaz.

Destinul implacabil al istoriei este ca acesta să se repete. Atentatele de la 11 septembrie, atentatele de la Madrid, de la Londra, criza financiară, rezultatele votului politic din anumite state europene, discursurile unor politicieni europeni seamănă cu traseul istoric cunoscut care ne poate îndrepta spre un viitor foarte asemănător cu trecutul pe care azi îl comemorăm aici. Ar fi dur și descurajator să constatăm că nu am învățat nimic din istorie și că viitorul nostru ar putea fi identic cu trecutul, în numele puterii, al banilor, al principiilor obtuze privind existența umană.

Comemorăm azi suferința unor oameni care au murit nevinovați, dar această posibilă repetare a istoriei trebuie să fie un semnal de alarmă și, în același timp, de a duce mersul istoriei spre o societate în care să respectăm cea mai valoroasă creație a lui Dumnezeu, dar și cea mai imprevizibilă, care este omul.

Chiar și pasivitatea era o formă de rezistență. A muri cu demnitate era o formă de rezistență. A rezista forțelor răului, demoralizatoare, brutalizante, a refuza reducerea la nivelul de animale, a supraviețui supliciului, a trăi mai mult decât torționarii, acestea au fost acte de rezistență. Chiar și a da, după toate acestea, mărturie despre evenimente a fost, în final, o contribuție la victorie. Simpla supraviețuire era o victorie a spiritului uman.

În fiecare dimineață ne vom trezi cu întrebarea dacă suntem destul de raționali pentru a nu fi victime ale destinului implacabil al istoriei și sper să ne ajute Bunul Dumnezeu să găsim răspunsul cel bun.

Vă mulțumesc. ( _Aplauze.)_