Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

## Doamnă președinte,

## Doamnelor și domnilor,

Aș spune astăzi că am avut privilegiul să-l cunosc pe Ion Diaconescu, alături de Corneliu Coposu, încă din ultimele zile ale lui decembrie ’89 și în mod special la începutul anului ’90, când, împreună, ca tânăr membru al Partidului Național Liberal, aveam să particip la o serie de acțiuni pe care noi, ca reprezentanți ai partidelor de opoziție, consideram că trebuie să le facem în așa fel încât să contribuim cu forțele noastre, modeste atunci, la instaurarea democrației și la instaurarea unor principii sănătoase pentru ca viața politică românească să pornească pe un făgaș bun.

Și mi-aduc aminte de momentul 28 ianuarie 1990, poate vă amintiți, când a fost o mare demonstrație populară, și, cu acel prilej, cele două partide istorice, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc, cereau câteva lucruri simple care poate și astăzi mai sunt valabile, și anume separarea puterilor în stat și îndepărtarea controlului statului asupra mijloacelor de informare în masă, în așa fel încât ele să poată să fie o tribună de exprimare liberă și o tribună de dezbatere democratică. Sigur că manifestația din 28 ianuarie s-a încheiat, aș spune, aproape tragic, cu violențe, și atunci am avut posibilitatea să-i cunosc mai bine și pe Corneliu Coposu, și pe Ion Diaconescu. Eram cu mult mai tânăr, o diferență de peste 34 de ani ne separa, și sigur că priveam cu oarecare interes aceste personaje la o vârstă ajunsă deja respectabilă și mi-am dat seama că sunt oameni care au ajuns să trăiască o a doua tinerețe, pentru că după luni și ani de temniță au fost eliberați, și Diaconescu și Coposu, în anul 1964, după care au dus o existență, aș spune, probabil mai degrabă anostă.

Iată că în 1990 ajung să revină în niște poziții importante, poziții din care și-au dedicat întreaga energie unui țel foarte nobil, și anume democratizarea României și, probabil la fel de important pentru ei, reclădirea Partidului Național Țărănesc. Cu mijloace modeste și-au adus contribuția, și eforturile lor n-au fost zadarnice, pentru că, după cum știți, în 1996 Convenția Democratică, în care Partidul Național Țărănesc juca principalul rol, reușește să câștige alegerile. Ion Diaconescu ajunge președinte al Camerei Deputaților, dar mai mult decât acest lucru cred că contează activitatea lui politică ca succesor al lui Corneliu Coposu și președinte, prin urmare, al Partidului Național Țărănesc. Vă asigur că a avut o misiune foarte dificilă, să încerce să țină echilibrul într-o coaliție alcătuită din câteva formațiuni politice cu orientări diverse, cu ambiții și aspirații nu întotdeauna concordante. Și a făcut-o cu multă abnegație. A făcut acest lucru acceptând sacrificii personale și sacrificii pentru partidul pe care-l conducea, cu convingerea că România trebuie să meargă mai departe. România avea două obiective extrem de importante care astăzi par că țin de domeniul trecutului: România își propusese să devină membră a Alianței NordAtlantice și membră a Uniunii Europene. Și vă readuc aminte că în 1997 ne-am atins, hai să spunem, obiectivul de a vedea o dată stabilită pentru aderarea la NATO, și în 1999, începutul lui 2000, la fel, s-a stabilit ca România să adere la Uniunea Europeană.