Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

Doamnă președinte, Doamnelor și domnilor parlamentari, Onorați invitați,

Excelențele Voastre membri ai Corpului Diplomatic,

În fiecare an, la 9 octombrie, România comemorează Ziua Holocaustului, moment de aducere aminte și de meditație asupra unora dintre cele mai triste și mai grele momente ale istoriei țării noastre. Aceasta este ziua în care, acum 70 de ani, autoritățile române au început deportarea forțată în Transnistria a cetățenilor români evrei, mai întâi a celor din Bucovina și Basarabia, pentru a se ajunge mai apoi și la cei din restul României. Începând cu anul următor, alături de evrei, membri ai minorității rome au fost supuși unui regim similar.

Adevărul istoric este că acești oameni au fost puși în fața unui regim brutal de detenție, conceput chiar cu scopul exterminării lor. De aceea, majoritatea covârșitoare a celor deportați nu au mai revenit niciodată acasă.

Începând cu anul 2004, România a stabilit ca data de 9 octombrie să fie în fiecare an dedicată amintirii acestor cumplite evenimente. Cercetările istorice, inclusiv cele ale Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în

România, condusă de Elie Wiesel, au permis ca țara noastră să facă pași importanți pe drumul către o dezbatere publică deschisă cu privire la evenimentele de acum 70 de ani.

Mă bucur să-mi amintesc că, în calitate de prim-ministru al României, am putut să contribui la constituirea Institutului Național pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel”, inaugurat la prima comemorare a Zilei Holocaustului, în octombrie 2005. De asemenea, cred că este foarte important faptul că, acum 2 ani, în octombrie 2009, la București, a fost inaugurat Memorialul Holocaustului, moment care ne reamintește permanent numeroasele victime ale evenimentelor din Transnistria. Dar stabilirea adevărului istoric este numai un prim pas. Scopul pentru care comemorăm evenimentele cumplite de acum 70 de ani este pentru a ne asigura că așa ceva nu va mai fi niciodată posibil, nicăieri în lume.

În România, ca și în alte părți ale Europei, ceea ce s-a întâmplat în anul 1941 și în anii următori a fost rezultatul unor ani în care instigarea la ură a ținut loc de discurs politic, iar crima a devenit metoda privilegiată de acțiune politică. Oameni lipsiți de morală au profitat de dezorientarea cauzată de criza economică, de confuzia valorilor, de lipsa de repere morale, de frica de diversitate, pentru a da Europa pradă experimentelor totalitare.

În unele state propaganda ultranaționalistă și xenofobă, în altele propaganda comunistă au căutat și au reușit să-i facă pe oameni să se ucidă unii pe alții, au căutat să guverneze stârnind ura colectivă împotriva unor dușmani imaginari. După cum știm cu toții, țara noastră, în ciuda unor tradiții democratice destul de vechi, a căzut pradă tuturor experimentelor totalitare, începând cu sfârșitul anilor 1930. Regimurile totalitare criminale s-au succedat și au marcat istoria noastră până în anul 1989.