Georgică Severin

## **Domnul Georgică Severin:**

Am onoarea, stimați colegi!

Am șovăit dacă să fac această declarație politică, gândindu-mă că aici, în Senat, sunt persoane mult mai îndrituite ca mine să se refere la această problemă.

De fapt, nu este o problemă, este un moment aniversar: 100 de ani de fotbal românesc.

Îl avem aici pe cel mai bun antrenor al secolului trecut, domnul Anghel Iordănescu. Îl avem coleg pe domnul Cristian Țopescu, cel care a văzut fotbal mai mult decât noi toți la un loc și l-a și comentat. Avem chiar un președinte al Senatului despre care am înțeles că a fost arbitru în tinerețe. În același timp, m-am mirat, nu am văzut nicio luare la cuvânt. Eu, simplu microbist, care nici la televizor nu prea mai pot să mă uit, din motive pe care, poate, dumneavoastră le știți... De ce nu vorbește nimeni acum, tocmai când, săptămâna trecută, s-au aniversat cu mare fast 100 de ani de fotbal în România și, mai ales, am avut ședința Comitetului Executiv al UEFA? Cred că nu e nevoie să vă spun că UEFA, de multe ori, contează în Europa mai mult decât un guvern.

Dincolo de aceste fapte, mi-am dat seama, suntem în plin scandal. La Pitești avem președinți de club arestați, arbitri care dau cu subsemnatul. Am citit chiar zilele acestea că un lider important al Federației Române de Fotbal este chemat de DNA la Pitești.

Pitești. Piteștiul nu este orașul unde a fost erou Nicolae Dobrin, Piteștiul nu este orașul unde am avut una dintre cele mai frumoase echipe prin anii ’70, condusă de un frumos nebun, atunci, Florin Halagian, care a câștigat două titluri, unul într-un meci extraordinar cu Dinamo?

În același timp, dacă stăm să ne gândim, ce înseamnă 100 de ani de fotbal românesc, dincolo de trofee și celelalte? Înseamnă niște oameni care ne-au bucurat, niște oameni care, dacă vreți, dincolo de locul de naștere, de etnie, au iubit un lucru: fotbalul.

Nu pot să nu mă gândesc la Ștefan Dobay și la Clubul de fotbal „Ripensia” sau la Clubul de fotbal „Chinezul Timișoara”, nu pot să nu mă gândesc la Raffinsky sau, mai ales, la Giussy Baratki, care, poate, a fost cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor.

Dar trecem mai departe... Nu putem să trecem peste Petchovschi, peste Zavoda, peste Apolzan, peste Voinescu, peste cine mai vreți dumneavoastră, profesorul Constantin sau Emmerich Jenei, care a strălucit și ca fotbalist, dar și ca antrenor, a atins cea mai mare performanță din istoria fotbalului românesc, cucerind în 1986 Cupa Campionilor Europeni.

Numele jucătorilor, cu cât ne apropiem de zilele noastre, mi se par mult mai ușor de spus. I-am văzut la televizor pe Puiu Iordănescu, pe Liță Dumitru, care mi-au încântat copilăria, nu pot să nu mă gândesc la o echipă de aur cu Costică Zamfir și cu marele portar Vasile Iordache, dar, în același timp, trebuie să ne gândim și la Mircea Lucescu, la frații Nunweiller și la cine mai vreți dumneavoastră, ca să nu mai vorbim de „săgeata Carpaților”, Ion Pârcălab.