Marian Florian Săniuță

## **Domnul Marian Florian Săniuță:**

Vă mulțumesc, doamna președinte.

Doamnă președinte,

Stimați colegi,

Am să vă rog să-mi permiteți, foarte pe scurt, să vă rețin atenția.

Ne apropiem de încheierea unui an, 2010, bogat în semnificații, bogat în evenimente istorice și aș menționa doar: 410 ani de la prima unire realizată de Mihai Voievod Viteazul, 90 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, 70 de ani de la anexarea Basarabiei și a Ardealului de Nord-Vest, dar și 70 de ani de la asasinarea, în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940, a profesorului Nicolae Iorga.

Asupra acestui eveniment tragic din istoria noastră, de la care – așa cum am spus – s-au împlinit, în aceste zile, 70 de ani, dați-mi voie să vă rețin atenția pentru câteva momente.

Nicolae Iorga, născut la 17 ianuarie 1871 la Botoșani, a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. După cum a afirmat George Călinescu, „Iorga a jucat, în cultura românească, în primele decenii ale secolului al XX-lea, rolul lui Voltaire.”

De altfel, la moartea sa, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

A fost și președintele Camerei Deputaților – de aceea, marcarea acestui eveniment mi se pare a fi o dată în plus necesară – între decembrie 1919 și martie 1920, și, mai mult de 25 de ani, membru al Camerei Deputaților.

Autor a 1.003 volume, 12.755 de articole și peste 4.900 de recenzii, aceasta a fost opera lui Nicolae Iorga, unul dintre cei mai reprezentativi – să spun așa – membri ai panteonului valorilor țării noastre. Și, permiteți-mi, foarte pe scurt, să spun, cu ocazia marcării acestui eveniment, sau să dau citire, mai exact, ceea ce a spus Henri Coandă, un alt membru al panteonului valorilor românești, în 1968, despre Iorga.

„În galeria de onoare a amintirilor mele, trebuie să-l așez pe Nicolae Iorga. El are locul în orice panteon al gândirii, științei, al culturii și al eroismului. Da, acea ființă umană căreia nu-i atribuiai decât funcțiuni fizice exclusiv legate de nevoia unei existențe, acel om îmbătrânit înainte de vreme, despre care înclinai să crezi că n-ar fi capabil nici chiar de efortul urcării treptelor, a sfârșit ca un brav, pe câmpul de onoare al apărării demnității omenești, al afirmării ideii de libertăți democratice, ca un luptător credincios, jertfit pe altarul credinței sale în democrație.

Cu acest om bun cu accente de copil duios și chiar naiv am petrecut zile îndelungate, multe, nenumărate clipe de înaltă valoare intelectuală, de mare bogăție sufletească.

În perioada strălucitelor sale prelegeri de la Sorbona și de la Oxford, a strădaniilor sale fructuoase pentru cultura țărișoarei lui, amiciția noastră a îmbrăcat haina unei bune înțelegeri și forma unei colaborări chiar.