Marilen Gabriel Pirtea

## **Domnul Marilen Gabriel Pirtea:**

Excelența Voastră, domnule Președinte al României, Domnilor președinți ai Camerei Deputaților și Senatului, Domnule premier, Doamnelor, domnilor miniștri, Domnule președinte Emil Constantinescu,

Alteță, Înalt Preasfințiile Voastre, Domnule președinte al Curții Constituționale, Domnule președinte al Curții de Conturi, Domnule viceguvernator al Băncii Naționale,

Distinși reprezentanți ai asociațiilor de revoluționari, reprezentanți ai instituțiilor din domeniul securității naționale, Distinși membri ai Corpului diplomatic și invitați de marcă, Dragi colegi parlamentari, Onorată asistență,

Dragi români,

În tinerețea lor zburdalnică, Petre Țuțea și Emil Cioran visau la o Românie cu populația Chinei și destinul cultural al Franței. La modul hiperbolic, cei doi gânditori fixau niște repere și jalonau un drum. Enormitatea viziunii și îndrăzneala cugetului nu trebuie însă să ne sperie. În urmă cu doar 30 de ani, o întâlnire precum cea de astăzi era de neconceput.

Să nu uităm nicio clipă, atunci când ne plângem de nerealizările noastre, care este punctul nostru de plecare în actuala aventură istorică. Doar un miracol a făcut să nu rămânem pe vecie prizonierii dictaturii, ai imposturii și ai minciunii.

Împotriva acelei stări s-au ridicat la început tinerii Timișoarei, apoi bătrânii Timișoarei și, la câteva zile după ei, întreaga țară. Flacăra libertății care a cuprins România a pârjolit un trecut ajuns în faza putreziciunii morale, a sărăciei endemice și a subdezvoltării programate cu cinism. Semnificația acelor zile din decembrie 1989 este multiplă și, vedem azi, profund pilduitoare. La Timișoara lumea nu a ieșit în stradă pentru o felie mai albă de pâine sau pentru o rație mai mare de ulei. S-a ieșit pentru libertate, adică pentru o sublimă abstracțiune, dar în afara căreia nimic luminos și sustenabil nu poate exista.

Începând cu 16 decembrie 1989, la Timișoara s-a destrămat cenușiul unei lumi fără speranță, imorală, dominată de minciună și paralizată de incompetență și primitivism politic.

Metaforic vorbind, Piața Operei, astăzi Piața Revoluției, a devenit în acele zile o agoră a efervescenței civice, a regenerării morale și un spațiu magic în care demnitatea umană și-a construit instantaneu adevăratul chip

și adevărata identitate. Timișorenii au dat atunci o lecție unică de unitate, determinare și inspirație a exprimării dezideratelor, sintetizate în formulări memorabile.

Așa cum există simboluri după care recunoaștem mari orașe ale lumii, Timișoara are propria ei Mare Piramidă, propriul ei Panteon, Colosseum, Arc de Triumf, Turn Eiffel și Big Ben.

Da, Timișoara are balconul Operei, locul unde un gând a devenit șoaptă, apoi vorbă, strigăt, urlet și apoi ecou – „Azi în Timișoara, mâine în toată țara!”.

Acest loc binecuvântat, punctul de naștere al noii Românii, ar trebui să figureze pe lista monumentelor protejate ale libertății, civismului și demnității.