Márton Árpád Francisc

## **Domnul Márton Árpád Francisc:**

## Doamnă președinte,

Doamnelor și domnilor deputați,

Vă spun sincer, eu înțeleg mâhnirea și intențiile care au dus inițiatorul la o încercare de reglementare a acestui domeniu. Eu însumi, ca și, probabil, mulți dintre dumneavoastră, am fost supus unor tiruri incorecte din partea unora, de la anumite organe de presă, am fost supus acelor tratamente în care nici dreptul la replică în presa scrisă nu am avut cum să îl exercit, pentru că pur și simplu nu a fost publicat, dar, cu toate acestea, de la aceste mâhniri până la a face o lege care necesită o reglementare complexă, prin care să încercăm să controlăm presa scrisă în modul în care ne-a propus acest proiect de lege, este o cale lungă, care mi se pare că este inacceptabilă.

Permiteți-mi prima dată, că am intervenit și ieri, vorbind despre complexitatea acestei legi, să spun doar câteva vorbe despre problemele mari de tehnică legislativă, pe care ni le-ar impune aplicarea acestui proiect.

Acest proiect de lege ne propune o definire a presei online, la art. 10, alineatul (2[2] ). Or, definițiile în acest proiect de lege se fac la art. 1, pentru că avem un astfel de articol. Include acest proiect de lege necesitatea a două capitole separate: unul pentru presa scrisă, unul pentru presa on-line, pentru că așa ne cere tehnica legislativă. Mai mult, necesită schimbarea a însuși titlului legii, pentru că titlul legii se referă la altceva.

Dar din punct de vedere ideatic, problema este mult mai gravă. În raportul comisiei noastre s-a vorbit despre tratatele internaționale la care România este parte.

Permiteți-mi să vorbesc de legislația din țara noastră. Articolul 30 – „Libertatea de exprimare” alin. (3) ne spune clar: „Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații”. Aceasta ce vrea să însemne? Aceasta vrea să însemne că această libertate nu poate fi supusă unei autorizări.

Alineatul (4): „Nicio publicație nu poate fi suprimată”. O să-mi ziceți: Da, dar Legea audiovizualului prevede o modalitate de licențiere pentru domeniul audiovizual. Este corect. Dar de ce? Pentru că avem un spectru restrâns. Nu este ca la ziare: oricine, dacă are bani, poate să scoată ziarul, să-l tipărească, dacă găsește o tipografie, să o plătească și să o difuzeze cum dorește. Pentru că bogăția de frecvență, fiind un patrimoniu public, restrâns pentru România, conform anumitor convenții internaționale, trebuie să fie cumva împărțită între doritori, că nu este nelimitată. Și după digitalizare vom avea aceeași situație.

Dar, pentru cei care, eventual, nu înțeleg corect înțelesul acestei prevederi constituționale, permiteți-mi să citez tot două alineate din Constituția României din 1923, art. 25 alin. (4): „Nu este nevoie de autorizațiunea prealabilă a niciunei autorități pentru aparițiunea oricărei publicațiuni”.

Alineatul (6): „Presa nu va fi supusă niciodată sub regimul avertismentelor, nici un ziar sau publicațiune nu va putea fi suspendat sau suprimat”. Deci nici suspendat.