Mircea Diaconu

## **Domnul Mircea Diaconu:**

## Mulțumesc, domnule președinte.

## Doamnelor și domnilor,

Tot pentru că ne-au „întinerit” balcoanele, aș vrea să fac o mică rectificare. Ziua Victoriei, despre care s-a vorbit mai devreme, este pe 9 mai, și nu pe 10 mai. Cele mai multe dintre doamnele și domnii senatori știu lucrul acesta, poate o excepție, două. Pe 7 și 8 s-a semnat, de fapt, capitularea Germaniei naziste, dar Stalin, cunoscutul Stalin, a ținut neapărat să fie semnată și de ruși, și a mai durat o zi. Deci pe 9 mai... Am închis paranteza.

Vedeți, declarația mea politică niciodată nu va putea să poarte un titlu: despre mărțișor, să zicem, sau despre pătrunjel... Îmi este foarte greu să fac lucrul acesta, pentru că sinceritatea mea încearcă a fi maximă față de dumneavoastră, și atunci, evident, voi spune exact ceea ce îmi trece prin cap și prin suflet ori de câte ori voi sta în fața dumneavoastră.

## Dragi colegi,

Astăzi vreau să mă explic, chiar să vă dau un anume gen de socoteală, pentru că tocmai am traversat ziua de 9 mai, ziua de 10 mai, zile încărcate de semnificații, și mă refer mai ales la ziua de 9 mai, care a strălucit în peisajul românesc – domnul Varujan Vosganian nu mă ascultă, dar mă va asculta –, a strălucit prin semnificațiile istorice, mă refer la Ziua Victoriei, la Ziua independenței noastre.

În ziua de 9 mai, pe lângă încărcătura politică pe care toată nația noastră a gustat-o din plin și, pe bună dreptate, în toate colțurile țării, s-a mai întâmplat un lucru care pe mine, personal, m-a chinuit de atunci încoace, vorbesc de ziua de ieri, și vreau să mărturisesc.

Eu am o boală: atunci când lumea devine prea serioasă, prea sobră, dureros de serioasă și încruntată, îmi vine să pun o piuneză. Asta este o boală, trebuie să recunoașteți acest lucru, dar, din păcate sau din fericire, destul de răspândită, iar eu am înțeles regula acestui joc în felul următor: dacă acolo, undeva, departe, în munții de unde mă trag, Câmpulung – Curtea de Argeș, oamenii sunt cam așa, sunt hâtri, eu m-am născut acolo, am venit în București și am continuat să fiu ca ei, hâtru. Este ceva cu care mă ocup de 40 de ani. Nu am 40 de ani, de 40 de ani fac lucrul acesta în fața oamenilor. Am 60 de ani anul acesta. În clipa în care am fost ales de dânșii să-i reprezint, eu am înțeles că trebuie să mă comport ca ei, deci să-i reprezint, să continui să fiu hâtru.

Ce s-a întâmplat în ziua de 9 mai? Într-una din aparițiile politice, de data aceasta am apărut și eu și a trebuit, colegial, să spun câteva cuvinte. Pentru că așa am simțit, mi-am adus aminte de ceva ce s-a petrecut în 1990, când, de asemenea, lumea era foarte serioasă, încruntată. Prin piețe, peste tot, erau foarte încruntați și radicali. Cuvântul de ordine generalizat prin piețe și pe străzi era: „Jos Iliescu!” Devenise o sintagmă comună, dacă vreți.

Într-o astfel de împrejurare, în care lumea era sobră, dură, masivă pe această temă, eu, așa mi-a venit atunci, în 1990, am spus: „Vreau să fac un anunț – și asta se referea la multe mii de oameni din fața mea –, e cumva cineva Ion Iliescu, că îl cheamă cineva jos.” A fost o glumă. S-a râs. A fost o glumă, fără discuție. Această glumă am reiterat-o sâmbătă, de 9 mai, într-o adunare publică, după care am explicat despre ce este vorba. Atunci era 1990, acum este cu totul alt an, și am vrut să explic, de fapt, că ne aflăm între două paranteze ale epocii Brucan.