Mircea Diaconu

## **Domnul Mircea Diaconu:**

## Mulțumesc, domnule președinte. Doamnelor și domnilor senatori,

Colegul nostru, domnul senator Ghișe, mi-a spus adineauri un proverb chinezesc care sună așa: „Cine poate vorbi într-o oră ceea ce poate spune în trei minute poate face și ticăloșii mai mari”.

De aceea, am să fiu foarte� scund. Nu vă temeți, nu am să vorbesc despre ordonanța de schimbare a directorilor, deși aș face o observație. S-a făcut o enormă greșeală – poate că se corectează între timp –, au scăpat grădinițele!

Trecând la ceea ce mă doare – și este motivul pentru care vin în fața dumneavoastră –, o să vă rog să-mi permiteți să fac o pauză din serialul pe care mi l-am propus privind punctualitatea și, în fine, noțiunea despre care am vorbit data trecută, numită „sfertul parlamentar”, care este de o oră și jumătate, deoarece domnul președinte de ședință nu mă stimulează, făcând marea greșeală politică de a începe ședințele chiar când trebuie, chiar la timp. De aceea, astăzi, o să-mi manifest o altă îngrijorare.

Vedeți, sunt nou aici, sunt proaspăt în Parlamentul României și recunosc cinstit acest lucru. Unii zic că ar trebui să mă schimb – am primit deja câteva replici de genul acesta –, să mă obișnuiesc.

Cazna mea este să nu mă obișnuiesc, pentru că, venind de afară și stând tot timpul afară, muncind pe unde pot, am aflat despre Parlamentul României tot felul de lucruri urâte, care fac parte dintr-un fel de obișnuință, dacă vreți. La pachet spus, experiență în cazul în speță. Cu astfel de „experiențe” chiar nu vreau să mă obișnuiesc, ca și dumneavoastră, de altminteri.

Vă dau un exemplu de experiență de caz. Vedeți, fac și eu efortul, cum și dumneavoastră îl faceți peste tot, să apărăm ceea ce suntem, ceea ce reprezentăm fiecare dintre noi și toți laolaltă, până la urmă rodul muncii noastre. Mi se pare esențial s-o facem fiecare în orice împrejurare. Asta fac și în clipa aceasta.

Unul dintre motivele pentru care suntem ironizați câteodată, alteori huliți, simplu spus: lefurile parlamentarilor, câștigurile fabuloase, huzurul parlamentarilor.

La începutul sesiunii, când se comentau aceste lucruri – presa era plină de sume, salarii medii din diverse categorii, după diverse criterii și așa mai departe – era vorba și despre Senatul României. M-am pregătit să fiu puțin rușinat. Este un adevăr, este un salariu, este o indemnizație mai mare decât cele obișnuite, cele normale, în orice caz mai mare decât cele cu care am fost obișnuit toată viața mea, și m-am pregătit să roșesc când am aflat cu surprindere că, de fapt, media salarială în Senatul României este mai mare decât indemnizația pe care o văd eu pe hârtiuța aceea, și m-am întrebat de unde. Nu am înțeles mare lucru până când, zilele trecute, am aflat – de la televizor, bineînțeles – că există salarii foarte mari – slavă Domnului că există televizorul! –, sunt salarii mult mai mari decât indemnizațiile parlamentarilor.