Mircea Diaconu

## **Domnul Mircea Diaconu:**

Mulțumesc, domnule președinte. Doamnelor și domnilor senatori,

O dată în plus, trebuie să-i dau dreptate marelui Einstein – mă refer la teoria relativității –, căci iată, din cei 90 prezenți, dacă suntem 40. Oricum, este o bucurie pentru mine și o onoare, așa cum vă spuneam și data trecută, să mă adresez dumneavoastră.

O mică paranteză, pentru că ultima oară când am stat în fața dumneavoastră, repet, cu mare onoare și plăcere, am lăsat câteva puncte puncte. Vreau să leg acele trei puncte de atunci de cele de azi.

Tot despre o boală am să încerc să vorbesc și eu astăzi, boală care sper să fie eradicată, în curând, prin eforturi susținute și comune. Se numește punctualitate. Este tema pe care mi-am ales-o pentru un mic serial care astăzi este la al doilea episod.

Sper din tot sufletul să obosesc la un moment dat sau să nu mai fie nevoie, dar n-am să încetez să deschid acest gen de declarații politice până când nu vom izbuti să învingem „o cutumă” – și în clipa aceasta folosesc ghilimelele –, un alt cuvânt care mă scoate din sărite în această sală. Cutuma se numește „sfertul academic”, ceea ce mi se pare penibil, uitat, învechit, ridicol și care încă funcționează pe afară.

Aici, din fericire, putem aplica „sfertul parlamentar”, care are o cu totul altă valoare și care, în general, este o oră, o oră și jumătate, ceea ce este confortabil, bineînțeles.

Acum, sincer să fiu, lăsând mica glumă deoparte, vreau să vă spun că trăiesc o dramă personală, așa cum vă spuneam și data trecută.

Senzația de Gară de Nord m-a umilit și urmărit toată viața. A fost o presiune în viața mea. Eu m-am născut undeva la țară, departe. Aveam un singur tren mic, decovil, cum știți foarte bine, mocănița. Așteptam la trenul acela o oră și jumătate, două ore până venea. Când venea, scotea un fum și niște urlete năprasnice. Era frica mea de copil, după care, când am mai crescut puțin, a trebuit să mergem la Pitești, care este orașul mare cel mai apropiat de noi, și atunci au trebuit trei trenuri, nu unul singur.

Deci, practic, pot să spun că m-am născut la trei trenuri depărtare. Este un coșmar al vieții mele, starea de Gară de Nord mă urmărește și m-a urmărit toată viața mea.

De aceea, fac toate eforturile să ajung la timp, chiar când sunt conștient că trenul vine peste o oră și jumătate, așa cum s-a întâmplat să înțeleg de când m-am născut.

Senzația de Gară de Nord are dublu sens, doamnelor și domnilor. O dată înainte, deci până vine trenul, și mai este o senzație de Gară de Nord, cutremurătoare pentru mine, că-l pierzi. Este senzația pe care încep s-o am în cursul desfășurării ședinței, pentru că se intră într-o criză de timp năprasnică și tot timpul, până se termină ședința, am senzația că pierd trenul.

Acum, sigur, vă rog să luați cu tonul de glumă tot ceea ce spun. Suntem prieteni, am spus și data trecută, cu mulți dintre dumneavoastră sunt prieten sau ne știm de mulți ani, cu alții de-abia aștept să fiu prieten. Așa înțeleg eu lucrurile acestea. Nu vreau să se supere nimeni. Am încercat toată viața mea să nu supăr pe nimeni. Este adevărat că, din când în când, s-a mai întâmplat, dar vă cer scuze dacă am supărat sau dacă supăr pe cineva azi, data viitoare sau oricând voi îndrăzni să stau în fața dumneavoastră, dar dacă, așa cum spuneam, eforturile noastre vor fi comune, vom izbuti să impunem „sfertul parlamentar” afară și să izbutim să terminăm odată cu acel mărunt „sfert academic”.