Mircea Diaconu

## **Domnul Mircea Diaconu:**

Mulțumesc, domnule președinte.

Obișnuiesc să spun că și un singur om din sală dacă mă privește și mă înțelege mi-e suficient, cu atât mai mult cu cât am sentimentul că totuși ce spunem aici rămâne undeva consemnat.

Vedeți, pornesc de la o întâmplare, pe care nu v-o doresc, dar care riscă să ni se petreacă oricăruia dintre noi.

Mergeam cu o mașină Dacia Logan, cu număr de Senat, prin orașul București și la Universitate, încercând să fac stânga, dintr-un jeep BMW – vă cer scuze că pronunț mărci, dar are un sens tot ce spun, sper – gri metalizat, mult mai înalt decât Dacia Logan în care eram eu, se dă geamul jos și un individ cu ochii holbați la mine – și la mașină, bineînțeles – începe să țipe: „Ești în Senat, nenorocitule, coruptule!”

Și eu, sincer să vă spun, crezând că sunt o persoană publică blândă și nevinovată, ca o muscă socială, am dat geamul, la rândul meu, jos, să încerc să-i explic că nu sunt decât un actor, credeam eu, nevinovat și cu asta basta. M-a văzut, a înțeles cu cine vorbește și a continuat mai tare: „Coruptule!”

Țipa și arăta cu degetul către mine, mai jos decât el, în Logan. Zâmbind drăguț, i-am zis: „Nu, nu sunt corupt!”

Până a venit, la rându-ne, verdele, să putem pleca fiecare în drumul lui, degetul lui a continuat către mine la nesfârșit: „Coruptule, coruptule, coruptule!”

Sigur, am râs în timp ce făcea lucrul acesta și după aceea vreo cinci minute, după care m-am speriat. M-am speriat pentru că am tradus și mi-am tradus întâmplarea asta ca un fel de rezultat al prestației noastre mai vechi și mai noi.

De ce spun asta? Spun că s-a ajuns în punctul în care, în toate sondajele, Parlamentul și, implicit, parlamentarii, deci toți laolaltă și fiecare în parte, pare că suntem, într-adevăr, corupți, suntem îmbuibați, suntem plini de privilegii, de imunități și alte boli.

Sincer să fiu, poate că toți la un loc așa părem. Sincer să fiu, unul câte unul, așa cum v-am cunoscut pe mulți dintre dumneavoastră... Și vă respect, și sunt onorat că sunt prietenul dumneavoastră, dacă nu chiar mai mult. Repet, sunt onorat de cunoștința și prietenia multora dintre dumneavoastră și, implicit, sunt destul de liniștit în ceea ce mă privește, dar iată că, pe de-a-ntregul, arătăm cum arătăm.

La asta se adaugă ultima lună, cel puțin, de prestație publică politică, care a acutizat această senzație până la a motiva – ca să mă înțelegeți foarte exact – tot felul de indivizi suficient de violenți de felul lor, suficient de agresivi de felul lor, pentru a se crede îndreptățiți să ne spargă geamurile la mașini, să ne înjure pe stradă etcetera, etcetera, așa plini de imunități cum suntem.

Nu vreau să spun, nu vreau să arăt cu degetul, dar, în același timp, nu pot să uit și n-am să uit niciodată moțiunea de cenzură – aceea trecută, nu aceea de poimâine, care e doar un vot –, când prim-ministrul, cu greutatea unui primministru, arăta cu degetul întins către noi – și am senzația că arăta către toți, nu către unii dintre noi, de aceea mă solidarizez cu toți din această sală și cu toți din acea sală –, arătându-ne cu degetul întregii națiuni cât de urâți, cât de răi, cât de hoți suntem, cât de plini de privilegii suntem.