Sever Voinescu-Cotoi

## **Domnul Sever Voinescu-Cotoi:**

Vă mulțumesc, doamnă președinte.

Excelența Voastră domnule ambasador, Doamnelor și domnilor colegi,

Ziua aceasta nu este doar ziua comemorării unor victime – este adevărat, șase milioane –, este și ziua în care reflectăm și ne gândim la cât de mult rău putem noi, oamenii, produce.

Am fost foarte impresionat să aud toate mărturiile vorbitorilor în această zi, începând cu cea a domnului Vainer, și am fost cu atât mai impresionat cu cât din interiorul suferințelor extraordinare prin care acești oameni admirabili au trecut au putut să ne spună astăzi ceva esențial, și anume că există o legătură profundă între holocaust și gulag, și anume că crima ridicată la rang de politică de stat, crima care, prin dimensiunile ei, surpă omenescul, este dincolo de politică.

Dar, totuși, în această zi ne gândim mai ales la Holocaust. În vremea aceea, în vremea Holocaustului, oamenii au reacționat diferit în raport cu ceea ce se întâmpla pe străzile orașelor lor. Unii, din păcate, au intrat în siajul regimurilor și au fost agresivi, au colaborat, au susținut crima. Alții, poate cei mai mulți, au fost indiferenți, și în felul acesta s-au făcut și ei cumva părtași crimei. Dar alții, puțini, însă suficient de mulți pentru a salva demnitatea umană, au avut curajul să fie oameni în cel mai înalt sens al cuvântului și să își riște viața pentru a salva vieți. Aceștia sunt „Drepții între popoare”.

În 1953, Knesset – Parlamentul israelian – a decis să acorde oamenilor care și-au riscat viețile în țările lor pentru a salva evrei prigoniți această onoare, acest titlu onorific, pentru că acești oameni au existat. Și aș vrea să vă citesc, doamnelor și domnilor, dintr-o carte, zguduitoarea mărturie despre Holocaust a unuia dintre cei mai mari scriitori ai secolului al XX-lea: Primo Levi.

Primo Levi a trecut prin Holocaust și ne povestește în această carte, printre altele, despre salvatorul său, un italian, Lorenzo Perone.

Iată ce scrie Primo Levi: „Cred că datorită lui Lorenzo sunt astăzi viu, și nu atât datorită ajutorului lui material, cât datorită faptului că mi-aminteam mereu că este prezent, că există o lume dreaptă în afara lumii noastre, că cineva sau ceva este pur și întreg și că merită să supraviețuiești”. Pentru acești oameni „puri și întregi”, pentru care, iată, merită să supraviețuiești, a apărut această distincție „Drepți între popoare”.

În 2010, la Yad Vashem erau contabilizați 23.788 de „Drepți între popoare”. 60 dintre ei sunt români. Am constatat, citind lista acestor oameni, că, cu cât regimurile erau mai represive, în antisemitismul lor sălbatic, cu atât mai mulți sunt cei care astăzi sunt „Drepți între popoare” din acele națiuni. Este impresionant să constați asta, ca o reacție a umanității în fața represiunii.

Sunt poveștile impresionante ale unor oameni precum Traian Popovici, fiu de preot – fost primar în Cernăuți –, care a salvat 20.000, mai bine de 20.000 de evrei. Sau povestea prințului Constantin Caragea – consulul României la Berlin, până în 1941, și apoi șeful Direcției consulare din Ministerul Afacerilor Externe –, care a salvat 50.000 de evrei. Sunt povești care arată că, până la urmă, măreția binelui învinge ceea ce Hannah Arendt, privind procesul criminalului Eichmann, a numit „banalitatea răului”.