Tamás Sándor

## **Domnul Tamás Sándor:**

Vă mulțumesc, domnule președinte. Domnule președinte de ședință, Doamnelor și domnilor colegi,

Intervenția mea politică, mai bine zis intervenția noastră politică, pentru că sunt autor împreună cu colegul meu domnul deputat Antal Árpád, se intitulează „Prezentarea tipurilor de autonomie care funcționează în țările din Uniunea Europeană”.

Având în vedere că mulți politicieni români, atât din partidele extremiste, cât și din partidele democratice, nu au înțeles sau nu au vrut să înțeleagă ce înseamnă autonomie culturală sau autonomie teritorială, am decis ca în fiecare marți să vă prezentăm un model concret de autonomie din țările europene. Facem acest lucru pentru că 11 dintre 27 de state ale Uniunii Europene asigură o formă sau alta de autonomie cu relevanță etnică. 11 din 27 de state asigură autonomie culturală sau autonomie teritorială pentru minorități etnice din statul respectiv.

Până acum, pe rând, împreună cu colegul meu Antal Árpád v-am prezentat competențele autonomiei teritoriale ale comunității germane din statul federal Belgia, autonomia teritorială din Țara Bascilor din Spania și autoguvernarea insulei Corsica, din Franța.

Azi, vă prezentăm competențele autonomiei pe principiul personalității pentru comunitatea laponă din Finlanda. În Finlanda trăiesc 7.000 de laponi (sami) în cele mai nordice districte ale regiunii Lapland (adică Țara Laponilor). Ei reprezintă 0,1% din populația Finlandei. Totuși, au Parlament separat.

În discursul său, cu ocazia deschiderii oficiale a Parlamentul Lapon în 1997, Maiestatea Sa Regele Harald al V-lea a subliniat faptul că atât poporul lapon, cât și cel norvegian sunt parte integrantă a societății norvegiene și a cerut scuze pentru felul în care au fost tratați laponii în trecut: „Statul norvegian a fost fondat pe teritoriul a două popoare – poporul lapon și poporul norvegian. Istoria laponă este strâns legată de cea norvegiană. Astăzi ne exprimăm regretul, în numele statului, pentru nedreptatea comisă împotriva laponilor prin politica dură de norvegianizare”.

Pentru că la sfârșitul secolului al XIX-lea autoritățile norvegiene au impus o politică strictă de norvegianizare asupra laponilor și a altor minorități naționale, spre sfârșitul anilor 1930 politica minorităților a devenit mai permisivă în ceea ce-i privește pe laponi. În 1956, Ministerul Religiei și Educației a numit un comitet care să examineze problemele laponilor. Raportul comitetului, completat în 1959, a propus o nouă politică care a reprezentat o schimbare radicală față de politica de norvegianizare și de asimilare. Măsurile care au fost puse ulterior în aplicare pentru salvgardarea și dezvoltarea așezărilor și a activității economice din regiunile lapone au inclus lansarea Fondului pentru dezvoltarea laponă din 1974 și redactarea Acordului pentru creșterea renilor în 1976.

În anii 1980, au fost create Comitetul Drepturilor Laponilor și Comitetul Cultural Lapon. Pe baza unei propuneri din partea Comitetului Drepturilor Laponilor, în 1987 au fost adoptate Legea privind Sámediggi (Parlamentul Lapon) și alte chestiuni de drept lapon (Legea laponă). Primele alegeri pentru Parlamentul Lapon au fost organizate în același timp cu alegerile pentru Adunarea Națională Norvegiană, în septembrie 1989, iar prima sesiune a Sámediggi a fost deschisă în mod oficial de Regele Olav la 7 octombrie în același an.