Valeriu Tabără

## **Domnul Valeriu Tabără:**

Vă mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Eu vă mărturisesc că n-aș fi crezut că, după aproape 20 de ani de la acele tragice evenimente, vom ajunge astăzi să discutăm despre așa ceva aici, și cu atât mai mult cu cât toți cetățenii acestei țări cunoaștem foarte bine și prevederile Constituției, și legile, și cutumele locurilor noastre, și tot atât de bine cunoaștem și ceea ce înseamnă legislația internațională în domeniu, dacă vreți, drepturile omului, nu de puține ori invocate în principal de fosta administrație Carter. Și poate că marile reușite în sistemul de luptă împotriva comunismului au pornit de la acest președinte zis slab din Statele Unite. Dar cunoaștem ce însemna atunci dreptul de a te așeza și libertatea de a te așeza acolo unde dorești.

Mie îmi pare sincer rău... și nu vreau să aduc în discuție lucruri care s-au petrecut în urmă cu 20 de ani, dar noi cred că ne găsim într-un alt moment al istoriei noastre comune, cred că ne-am deschis calea spre ceea ce înseamnă realitatea omenească și libertatea individului, până la urmă. Și vreau să vă spun că v-o spune un profesor universitar care colaborează de ani de zile cu studenți de limbă maghiară sau maghiari, am inclusiv doctoranzi acum, doi sau trei, am colaborat aproape 20 de ani cu o doamnă care a fost laborantă la mine, excepțională, am colaborat și sunt cel care am plătit, dacă vreți, avocatul pentru colonelul Agache sau maiorul Agache și a fost un câștig de cauză în justiție atunci, și orice ar fi mai departe de ceea ce s-a întâmplat în ’89 crima rămâne crimă, indiferent cine a făcut-o. Că au făcut-o românii sau maghiarii, sau alții, este o crimă nejudecată și, așa cum crimele împotriva umanității se judecă mereu, toate crimele se judecă.

Eu cred că noi suntem într-un moment în care va trebui să ne judecăm altfel statutul nostru de oameni politici și de reprezentanți politici a două națiuni, până la urmă. Una este însă cea care reprezintă, de fapt, cetățenia română.

Pe mine mă surprinde însă altceva, că întotdeauna în momentele acestea electorale apar elemente care, de fapt, se găsesc în statutul unor organizații culturale sau politice, și m-a surprins, dacă vreți, total neplăcut opoziția care s-a făcut față de bustul eminentului om transilvănean de cultură care a fost Șaguna, fără ca cineva din România, o formațiune, colegi de-ai noștri parlamentari, să ia vreo poziție.

Dar, așa cum sunt alte idei care se propagă undeva, în apropierea noastră, tot cu țintă în zona noastră, nicio formațiune politică de aici nu spune nimic referitor la ele. Și atunci e normal să apară, inclusiv în Parlamentul României, puncte de vedere care să exprime o anumită teamă.

Și eu îl cred și-l cinstesc pe domnul Bolcaș, pentru că cunosc istoria acelui moment 1919, întâmplat în zona Beiuș, Oradea. Dar oare este normal acum să privim și să ne ațintim unii împotriva altora aceste chestiuni ale istoriei noastre? Problema este ceea ce spunem astăzi. Ne deschide o cale reală spre ceea ce înseamnă reconciliere sau nu ne-o deschide? Și, dacă vreți, readuc în discuție inclusiv Fundația Gojdu. În timp ce noi am dat proprietățile comunitare înapoi, dincolo nu ni s-a răspuns cu aceeași monedă. Și atunci există dreptul fiecăruia să ne întrebăm, uneori, dacă ne respectăm cu adevărat reciproc sau nu. Nu voiam să intervin și nu mă dezic niciodată de niciun punct de vedere pe care l-am exprimat de la tribuna Parlamentului României, pentru că am făcut-o întotdeauna cu ținta a ceea ce înseamnă buna locuire, respectarea legilor și respectarea reciprocă, dar, dacă ar fi funcționat foarte bine Agenția de Discriminare din România, multe lucruri nu s-ar fi întâmplat nici în Harghita, și nici în Covasna, și nici în altă parte, pentru că ele sunt o realitate.