Victor Cristea

## **Domnul Victor Cristea:**

„Învățământul românesc, un experiment pentru copii, părinți și dascăli”

Constatăm cu tristețe și cu deznădejde aproape că învățământul a devenit un experiment pentru copii, pentru părinți și pentru dascăli. Nemulțumirile tuturor împotriva tuturor sunt îndreptățite. Ale părinților, în primul rând, pentru că Legea educației a fost asumată de către Guvernul Boc de pe o poziție de forță, ceea ce face ca ea să nu fie rezultatul unor dezbateri între actorii implicați în actul de educație, fie aceștia profesori, elevi sau părinți. Ale elevilor, pentru că sunt în continuare cobaii unor „autorități” fără busolă. În sfârșit, ale cadrelor didactice, care trăiesc din plin nu numai criza economică, ci și pe cele de sistem și de idei.

Așa-zisa reformă a învățământului a fost impusă în condițiile în care Europa este zdruncinată de profunde crize economice, sociale și politice. Desigur, și România are de suferit, cu atât mai mult cu cât reformele de structură nu se fac în criză. Schimbările de amploare necesită finanțare, logistică și o atentă gândire prealabilă. În ceea ce privește noua lege a educației, nici vorbă de studiu de impact; s-a intrat direct în experiment, iar experimentul cel mai dur al acestui an școlar este clasa zero, prin care se dorea a urmări modelul de succes din multe țări cu învățământ performant.

În condițiile în care nu s-a făcut un studiu de impact economic și social, în condițiile în care legea nu a fost dezbătută, iar acum constatăm că sunt probleme ce țin de finanțarea cadrelor și a logisticii necesare, în condițiile unei lipse de spații și a lipsei unei analize privind specificul educațional al vârstei de 6-7 ani, în absența programelor, fără de care nu știm ce urmărim, cred că este lesne de înțeles că urmările nu pot fi decât păguboase. Culmea e că vor plăti părinții și elevii. Dacă ar fi existat un minim interes pentru identificarea perioadei optime de poziționare a acestei clase, poate consecințele ar fi fost salutare.

Teoretic, de la promulgarea noii Legi a educației, în 2011, și până la începutul acestui an școlar ar fi fost timp pentru a pune la punct clasa pregătitoare. Practic însă totul a fost aranjat pe ultima sută de metri, ceea ce mă face să cred că avem în față un eșec, o dezamăgire. A pregăti în pripă o etapă atât de importantă a învățământului preșcolar vădește amatorism și va conduce la eșec. În primul rând, clasa aceasta trebuia să rămână ca o ultimă formă a învățământului preșcolar, unde, de bine, de rău, există condiții materiale și umane specifice vârstei. Dacă vapoarele cu mobilier din China ajung atât de târziu, unde își vor mai manifesta emoțiile începutului școlar copiii în prima zi de școală? Care va fi ambientul unde se stabilește o relație între copilul în formare și dascălul său? Nu cumva va rămâne toată viața urmărit de această imagine dezolantă a sălii de clasă goale?

O altă problemă legată de clasa zero o reprezintă personalul didactic necesar. Resursa umană calificată și informată nu poate fi luată decât din sistem, asumându-se riscul unui haos general cauzat de mutarea profesorilor de la o clasă la alta și încălcând o regulă nescrisă a școlii care spune că învățătorul care preia o generație de copii în clasa I o duce pe aceasta până în clasa a IV-a. Totuși, altceva este cu adevărat dureros: nu s-a ținut cont că elevul din această clasă nu este un obiect, un lucru negrăitor, o piesă care se prelucrează mecanic. Este un caracter, un temperament, un suflet cu abilități și afecte. Are, altfel spus, o „genă” a lui, de care cadrul didactic trebuie să țină cont în primul rând. Iată motivul pentru care dascălul are nevoie de continuitate, fiindcă el trebuie să stabilească un raport emoțional cu elevul, un raport afectiv care, în final, duce la nașterea dragostei de carte. Pe astfel de considerente, în mod evident ignorate de această lege, elevul își aduce aminte toată viața de educatoare și de învățător, cea sau cel care i-a oferit prima motivație, poate cea mai importantă: aceea de a învăța.