Virgil Daniel Popescu

## **Domnul Virgil Daniel Popescu:**

Domnilor președinți ai Senatului și Camerei Deputaților, Domnule prim-ministru,

Stimați colegi,

Doamnelor și domnilor,

Fiecare an care trece de la Revoluția Română reprezintă, oricât ar suna de prozaic, timp prețios în plus, în care putem și trebuie să medităm, cât se poate de serios, asupra transformărilor prin care a trecut societatea românească din decembrie 1989 până în prezent.

În decembrie ’89, „...întâi în Timișoara, apoi în toată țara...” – ne aducem aminte de acest slogan –, românii, în special tinerii, au ieșit în stradă, fiindcă nu au mai putut să rabde nici dictatura sufocantă, nici sărăcia ucigătoare, dar, mai ales, nu au mai putut suporta imensa minciună, uriașa impostură care se întindea peste tot, distrugând orice urmă de sinceritate și, în ultimă instanță, de umanitate.

Cine a prins acele vremuri își aduce bine aminte peisajul absolut dezolant, cenușiul blocurilor, obida de pe figurile oamenilor, magazinele goale, imensele cozi sau autobuzele arhipline. Pe scurt: foamete, înghesuială, disperare.

De aceea a ajuns cuțitul la os în decembrie ’89 și de aceea românii au spus un NU care s-a auzit până în cele mai neașteptate colțuri ale lumii.

Nicolae Ceaușescu s-a crezut veșnic și nu a înțeles ce i se întâmplă decât atunci când a fost în fața plutonului de execuție. Nu a fost nici primul, nici ultimul dictator trăind cu iluzia că este mai puternic decât istoria. Ce s-a întâmplat în cele din urmă știm cu toții.

## Dragi colegi,

Am participat la Revoluție. Am fost „golan” în Piața Universității. M-au fugărit minerii în București, dar am continuat pe drumul meu. Eram mulți naivi în ’89, dar cu noi, cu generația Revoluției, s-a câștigat libertatea.

Nu pot să uit seara zilei de 17 decembrie, când niște studenți din Timișoara au venit la noi, în Regie, să ne spună ce se întâmplă acolo, când seara armata patrula prin căminele studențești, drumul cu trenul până la Drobeta-Turnu Severin, tren înțesat de securiști, și nici întâlnirea conspirativă din acea seară, împreună cu tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească!, cu Eugen Nicolicea, actual deputat, coleg cu mine, precum și cu o tânără care nu mai este printre noi, Otilia Răducan, cu care, împreună, pe un calculator luat de tatăl meu de la liceul economic, un TMS, la acea vreme, am redactat primul ziar liber, „Viitorul liber”, în care am publicat prima poezie anticomunistă, a aceluia care avea să fie primul senator al PNȚCD, Mihail Buracu, Dumnezeu să-l odihnească! Eram naivi și probabil nu realizam că, dacă Ceaușescu se întorcea, nici deținuți politici nu am fi fost. Așa se scrie istoria!

Generația Revoluției și-a făcut datoria cu vârf și îndesat, scriind cu propriul sânge poate cea mai dureroasă, dar și cea mai plină de speranță pagină de după al Doilea Război Mondial.