Constantin Găucan

Domnule președinte, Domnule ministru,

Stimați invitați și stimați colegi,

Noi vorbim astăzi de „un bolnav” și de „o boală”. Acesta este titlul moțiunii.

Tratamentul corect al unui bolnav sau al unei boli se face pe baza unei foi de observații, o foaie de observații care ar trebui să cuprindă sau cuprinde un istoric al bolii, ca să putem pune un diagnostic, și un plan de tratament corect, antecedentele personale și eredocolaterale, de unde a venit îmbolnăvirea aceasta a sistemului, examenul locoregional și general, putem spune, dar în examenul local putem să vorbim de medicul de familie, de asistența din ambulatoriu și de asistența din spitale.

După aceea, după ce analizăm toate aceste lucruri, sigur, punem un diagnostic. Care este boala? Este acută, este cronică? Se face un program de tratament care, sigur, în cazul unei boli acute înseamnă o intervenție chirurgicală pe fondul acut. În cazul unei boli cronice trebuie să vedem câți ani au contribuit la această îmbolnăvire și care sunt prioritățile în abordarea unui tratament de lungă durată și, sigur, și o medicație care se dă bolnavului.

În cazul nostru este vorba de sistemul de sănătate.

O să încerc să fac, întâi, un scurt istoric.

Parcurg foaia de observație și de tratament ale unui bolnav.

Boala este veche, este cronică.

Vreau să vă spun... Aici fac o mică paranteză – sunt iorghist și fac niște paranteze – și, după aceea, mă întorc la firul poveștii. Încă din 1975, 1976, am fost implicat în activități ale Ministerului Sănătății. Era vorba de organizarea rețelei de asistență stomatologică pediatrică din școli și așa mai departe. Vorbind despre istoric, primul lucru pentru care m-au tras de urechi birocrații din Ministerul Sănătății... „tresele bătrâne”, cum se vorbește în armată, au spus: „Băiete, ia potolește-te tu, că o decizie a ministrului sau oricare altă decizie se bagă într-un sertar, ori se rezolvă de la sine, ori nu se rezolvă, cum pică zarul!”. Aceea a fost prima lecție pe care am primit-o în legătură cu birocrația din Ministerul Sănătății Publice, care a fost și este în continuare, deși se fac încercări destul de eroice pentru a aduce oameni tineri și cu care se poate lucra mai eficient într-un minister.

Tot legat de boala veche – și asta face parte din cadrele medicale, din modul de promovare a cadrelor medicale în rețea, în spitale, în asistența de ambulatoriu – , am asistat, tot la acea vreme, la un lucru care iar m-a blocat, dar care s- a perpetuat și l-am găsit – eu sunt și om de învățământ – și după anii ’90, în continuare, în legătură cu promovarea medicilor în spitale în diverse servicii.

În 1976, unul dintre funcționarii ministerului se întâlnește cu altul pe culoar și îi zice: „Ce face doctorul cutare?” – care dăduse un concurs – și i se răspunde: „O cheie!”.

Nu am înțeles bine.

Zic: „O.K.? sau o cheie?”