Tudorel Toader

Domnule, există un principiu. Există un principiu de rang constituțional, pe care, vrem, nu vrem, trebuie să-l respectăm. Putem să nu-l respectăm doar dacă nu îl cunoaștem – și aceasta nu este o excepție, de multe ori... în principiu... răspund eu. Care anume? Că un statut socioprofesional nu poate fi dobândit pe căi diferite, pe proceduri diferite, pe criterii diferite. Dacă vrei să te faci judecător, procuror, o iei cu INM-ul, cu CSM-ul, cu decretul, cu cinci ani, cu concursul, cu toate celelalte. Vrei să te faci profesor universitar, o iei cu ISI, cu criterii, cu asistent, cu lector, cu toate celelalte, cu concursuri, cu CNATDCU – acestea sunt cerințele postului pe care vrei să-l ocupi.

În actualele legi ale justiției se prevede următoarea formulă, pe care eu, din prima prezență în CSM, am dezavuat-o... așa, să spunem... și am spus public la ședința CSM-ului din martie, după numirea din 23 februarie, că, cu prima ocazie, voi propune abrogarea acestei soluții.

Care era speța, concret, care este frecvent folosită?

Se pensionează un judecător în ianuarie, la o vârstă în putere, cu 25 de ani de activitate, ceea ce înseamnă sub 50 de ani vârstă, cu o pensie care poate fi și mai mare, dar care este suficient de mare față de ceilalți pensionari, poate la fel de bine calificați în domeniul lor; stă o lună, două acasă și are disconfortul plecatului la serviciu și se duce la CSM, face o cerere de reangajare ca judecător/procuror – acolo este și o deficiență a legii, pentru că spune că CSM-ul dă un aviz, un vot secret – și zice „da” și el revine judecător. Sigur, aici problema este și de fond. Dacă CSM-ul dă aviz, președintele îl numește... Cine îl face procuror/judecător? E hotărârea CSM-ului, care îi redă calitatea de magistrat. Bun! Eu am stat judecător. Am participat la trei sau patru decizii ale Curții Constituționale, soluții legislative care au fost declarate neconstituționale, pentru că permiteau dobândirea unui statut socioprofesional prin altă procedură, pe altă cale, pe altă ușă decât cea pe care trebuia să intre în mod normal. O să spuneți că lucrurile așa stau și în materia justiției. Sigur, o altă soluție pe care... indiferent, acum, că suntem de stânga sau de dreapta, dar normalitatea este normalitate pentru toți.

Sunt magistrați, judecători sau procurori, care dau un examen sau două, dobândesc gradul profesional de tribunal, de curte, de înaltă curte, de parchet de pe lângă înaltă curte, iau salariul acela de acolo, dar muncesc la nivel de judecătorie sau parchet, o muncă cu o cazuistică mai așa... mai puțin complicată, să spunem altfel.

Sistemul are nevoie de oameni bine pregătiți, dar sistemul are nevoie ca oamenii pregătiți să muncească acolo, pe funcția pentru care s-au pregătit.

Vă dau un exemplu. O președintă distinsă, președintă de curte de apel, îmi spunea următorul lucru: „...Am patru posturi de judecător la curtea de apel, la secția penală, nu pot să le ocup, dar am judecători la judecătoriile arondate, cu grad de curte de apel, care nu vor să vină...” – detașarea, știți, înseamnă acordul de voință, consimțământul – „...nu vor să vină...” și că oamenii sunt de înțeles. Dacă au bani, libertate, volum puțin de muncă, de ce s-ar duce?! Și, atunci, să dobândească gradul superior, dar să fie plătit conform muncii efective pe care o exercită. Când se va duce acolo, nu mai dă concurs pentru grad, că îl are, când se va duce acolo, va munci la curte, la tribunal, la înaltă curte, va fi plătit pentru înaltă curte.