Ovidiu Alexandru Raețchi

Domnule președinte de ședință, Stimați colegi, „Sistemul de educație la domiciliu”.

Aș dori să spun astăzi câteva cuvinte despre ecourile remarcabile pe care le-a generat Proiectul de lege privind instituirea învățământului la domiciliu pentru învățământul primar și gimnazial.

Când am propus acest proiect de lege am plecat, trebuie să admit, de la cazurile speciale semnalate de cetățenii români din state precum Egipt sau Siria – cetățeni pentru care a-și trimite copilul la școală putea fi echivalent cu a-l trimite la moarte. Prioritatea mea, așadar, a fost asigurarea unui sistem educațional care să ajute comunitățile de români din diaspora în situații grave – de război, revoluție, neliniște civică –, dar și în episoade de adaptare la o nouă limbă, o nouă cultură sau un nou sistem școlar.

Trebuie să admit că, spre surprinderea mea, am descoperit prin intermediul acestui proiect gândit cu prioritate pentru diaspora un interes uriaș al celor din România pentru educația la domiciliu. Există asociații, grupuri de dezbateri,

întâlniri specializate ale părinților. Există, înainte de toate, necesitatea unui dialog public – constant și necesar – pe acest subiect. Nu e nimic subversiv în dorința unor părinți de a-și educa copiii la domiciliu, însă în cadrul unui sistem riguros și recunoscut de stat. Nu e alegerea iresponsabilă de a fugi de educație, ci, dimpotrivă, opțiunea unor părinți intelectuali care vor un plus de creativitate și originalitate în dezvoltarea emoțională și intelectuală a copiilor lor. Această dorință, firește, trebuie acomodată cu nevoia Ministerului Educației Naționale de a garanta un sistem școlar echitabil și eficient pentru toți copiii noștri.

În state precum Franța, Italia, Statele Unite ale Americii, studiile recente efectuate de specialiști au relevat că elevii instruiți la domiciliu pot avea un nivel academic și o pregătire similare celor educați în școlile publice. Declarația universală a drepturilor omului, ratificată de țara noastră încă din anul 1948, prevede, de altfel, că: „Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori.”

Problema cu care ne confruntăm – și pe care trebuie s-o depășim – este incapacitatea de a asigura un dialog între cele două tabere – tabăra părinților și cea a oficialilor din minister –, care ar trebui să lucreze în echipă pentru identificarea unui drum comun. Niciodată diversitatea nu a adus deservicii în educație, dimpotrivă!

Diversitatea este o garanție a dezvoltării unor forme alternative de gândire și imaginație. Acesta este motivul pentru care, împreună cu asociațiile de părinți, vom încerca, în următoarele luni, să explicăm societății românești necesitatea de a oferi familiilor libertatea de a alege modul în care își educă copiii. Acesta este motivul pentru care, ca inițiator, am retras proiectul de lege pentru a-l dezvolta și pentru a-l susține, prin dialog, împreună cu familiile direct interesate și cu profesorii cu experiență semnificativă în acest domeniu.