Aurel Vlădoiu

Domnule președinte,

Declarația mea se intitulează „Învățământul – între neputință și rea-voință”.

Dacă într-o zi nu se întâmplă nimic rău în învățământ, în ziua următoare sigur vor fi anunțate două evenimente cutremurătoare. Totul a început cu proasta înțelegere a libertății aduse de Revoluția română. Primii directori de școli, numiți politic, la începutul tinerei noastre democrații, au fost recrutați din rândul celor care au știut să demonstreze că uniformele școlare încorsetează energiile creatoare ale copiilor și mai ales că prezența nu este obligatorie la școală, dar este obligatorie la așa-zisele meditații. Statul, prin atitudinea sa, a închis condamnabil ochii, tolerând veniturile

ilicite și imorale ale primilor dascăli ce își recrutaseră sponsorii din rândul propriilor elevi, puși la dispoziție de învățământul public. Atunci, cu complicitatea statului, s-au pus bazele deteriorării iremediabile a relației dascăl–elev, cu efecte ce ar fi trebuit să fie previzibile.

Un al doilea pas decisiv în declinul învățământului românesc și, pe cale de consecință, al societății, ar putea fi asimilat momentului în care puteai ajunge primar de Capitală sau președinte de țară doar dacă făceai dovada mediocrității sau a submediocrității cu foaia matricolă.

Singurul tip de grijă manifestat de guvernanți față de învățământul postdecembrist a fost cel cuantificat în bani. Este drept că au fost construite câteva noi unități de învățământ, că au fost create laboratoare și modernizate cele existente, că au fost cumpărate pentru transportul elevilor microbuze luxoase și că au fost mărite salariile din învățământ cu procente superioare mediei pe țară, dar este tot atât de adevărat că în ultimii ani au dispărut peste 4.000 de unități din învățământul preuniversitar, că mulți părinți își pot înscrie copiii la grădiniță doar după ce achită directorilor tradiționala mită, acceptată în egală măsură de mai toți, de puterile consacrate constituțional și de societate.

Astăzi, dincolo de rezultatele olimpicilor noștri, care își vor căuta de lucru și de viață pe alte meleaguri și care oricum nu fac gloria profesorilor de la clasă, când spunem învățământ românesc spunem absenteism și chiul în masă, meditații obligatorii, programă supraîncărcată, analfabetism, elevi bătuți în sălile de clasă de către colegi, profesori stâlciți în bătaie de către propriii elevi, idile între profesori și eleve de-a VIII-a, dar și între profesoare și elevi de liceu, scurtmetraje porno filmate în sălile de clasă, eleve de liceu pregătite de o directoare cabaretistă, ce dansează organizat pe mese și la fel de organizat își pun poalele în capul mesenilor, sigur, nu pe degeaba, parada modei, paradă auto-moto, chefuri și beții patronate de profesori și, mai apoi, vieți tinere curmate în capete de pod sau stâlpi de beton, spre durerea niciodată vindecată a părinților, complici sau autori ai acestor evenimente urâte.