Ion Iliescu

Vreau să vă spun, chiar săptămâna trecută am primit un memoriu de la câteva sute de brașoveni care mi-au spus că sunt, pur și simplu, disperați și nu înțeleg de ce în acest stat nu mai găsesc nicăieri sprijin pentru situații dramatice. Oamenii locuiesc de zeci de ani într-o anumită locuință, au apărut... Că a existat termen în legătură cu revendicări pentru aceste locuințe. Am avut dispute pe aceste teme în anii ’90 și am zis să încercăm să găsim soluții pentru a nu înlocui niște abuzuri săvârșite cu cincizeci de ani în urmă cu alte abuzuri săvârșite în condiții de democrație. Asta se întâmplă acum: sunt abuzuri, sunt scoși oamenii din casă și lăsați fără acoperiș. De aceea, am inițiat un alt proiect, acum vreo două-trei luni de zile, care a trecut prin Senat, ca să le mai dea un răgaz de trei ani de zile, timp în care administrațiile locale și statul să caute să construiască locuințe sociale în sprijinul acestor oameni care nu au nicio vină pentru toată istoria aceasta.

Nu întâmplător în Ungaria forțele politice, de la stânga la dreapta, în materie de proprietate au căutat o soluție care a fost rezonabilă, și nimeni nu i-a reclamat nicăieri, nici la CEDO, nici în altă parte. S-a găsit înțelegerea necesară. Au spus că este imposibil să se mai facă restituții în natură, și prin legea pe care au adoptat-o în 1993 nu se restituie în natură, iar despăgubirile să fie pertinente, suportabile de către stat până la echivalentul a 75 de mii de dolari. Au adoptat-o, de la stânga la dreapta, toate forțele politice și așa s-a rezolvat problema în Ungaria, și nimeni nu a ridicat obiecțiuni.

Noi am avut, pe această temă, o dispută politică și am ajuns la o formulă care a căutat să împace lucrurile și tot ceea ce era de revendicat până la un anumit termen. Se încheiaseră aceste treburi. Din păcate, pachetul de legi introdus de Alianța D.A. imediat după ce s-a instaurat guvernarea de la începutul lui 2005 a redeschis o problemă și a făcut-o mai dureroasă decât oricând. Acum au scris brașovenii, dar în București am în fiecare săptămână audiențe, vin oameni și nimeni nu poate să le ofere vreun sprijin.

Aceasta era ideea, să încercăm să stopăm abuzurile și să căutăm o formulă rezonabilă, să dăm viață inițiativei care mai amână pe trei ani de zile astfel de restituiri, timp în care să se poată construi de către stat pentru cei aflați în situația în care le sunt motivate revendicările.

Nu înțeleg aceste chițibușuri judecătorești cu care vin unii ca argumente pentru a susține o situație care generează nedreptăți. Este corect să generăm astfel de nedreptăți, să nu fim capabili, în condiții de democrație, să rezolvăm problemele oamenilor și să lăsăm oamenii pe drumuri?

Adică să judecăm și fondul chestiunii, nu doar aspectul formal, juridic al ei.