Nicolae Nasta

## Domnule președinte,

## Doamnelor și domnilor senatori,

Pentru că se apropie finalul anului școlar 2012–2013, am ales să mă dresez Domniilor Voastre pe o temă de interes major pentru fiecare dintre noi: „Educația continuă _versus_ violența în școli”.

Nu mai departe de săptămâna trecută, toate posturile de televiziune preluau, sub titlul „Val de violență în școlile din România”, știrea conform căreia un elev de la un colegiu din București fusese înjunghiat în picior de un coleg, asta după ce cu câteva zile înainte un alt elev, tot din Capitală, și-a înjunghiat colegul de clasă chiar în curtea liceului.

Din păcate, asemenea situații sunt din ce în ce mai frecvente printre tinerii din România, astfel că în anii 2011–2012 au fost raportate peste 14.000 de cazuri de violență în școlile noastre.

Și mai grav decât atât este faptul că ele se întâmplă în incinta instituțiilor de învățământ, unde violența, fie ea fizică sau verbală, nu este nicidecum materie de curriculum, ba dimpotrivă.

## Stimați colegi,

Așa cum însuși ministrul educației naționale sublinia, trebuie să recunoaștem că, în ceea ce privește violența în școlile din România, avem o problemă.

Sursele generatoare de violență, în toate formele ei, se referă la dificultățile în relația profesor-elev, sancțiunile, notarea și programul școlar supraaglomerat. Cel puțin așa susțin psihologii, care mai subliniază și faptul că elevii, tinerii, în general, în momentul în care se confruntă cu o dificultate și nu știu cum să reacționeze civilizat adoptă calea cea mai scurtă: injurii, bătaie, amenințări, calomnie, apelative umilitoare etc.

Calea cea mai scurtă este, de fapt, și cea mai la îndemână. Asta văd, asta fac. Mediul sociofamilial furnizează în permanență exemple negative de comportament social, ca să nu mai vorbim despre influența nefastă a televiziunii asupra mentalului colectiv și, implicit, individual.

Cultura nu mai este cool, valorile nu se mai caută decât în portofel, civilizația lasă loc șmecheriei, iar educația se servește în cantități moderate, pentru că dăunează grav smintelii.

Iată, așadar, și dovada: „Părerea mea este că Ilie Moromete lua la mișto pe toți pentru că se credea superior din naștere. Nu a avut nevoie de multă școală și de aceea este idolul meu.” Astfel scria un elev care, după 12 ani de școală în sistemul educațional românesc, tratează un subiect

de bacalaureat la limba și literatura română ca pe o discuție cu colegii, stând pe gardul școlii și spărgând semințe.

În tot acest timp, România plânge în pumni la fiecare sfârșit de an școlar după încă o generație pierdută în dezordine, în mizerie, sărăcie morală, și nu numai.

Doamnelor și domnilor senatori,

Nu am ales să vă citez acest trist, îi spun eu, moment de maximă concentrare în ideea de a-l sugera un model demn de urmat. Departe de mine acest gând. Ce vreau să subliniez este faptul că, da, în România, școala este obligatorie, cel puțin 10 clase, dar depinde și ce fel de școală.