Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu

Separația puterilor proclamată de Constituție înseamnă întâi de toate controlul lor reciproc și echilibrul dintre puteri și mă întreb dacă nu cumva astăzi puterea judecătorească nu s-a transformat într-o supraputere, dincolo de ceea ce dorește Constituția și regulile simple și clare ale democrației.

Cu caracter prealabil, toată lumea sper că este de acord că puterea judecătorească înseamnă numai judecători și instanțe judecătorești. Ministerul Public nu face parte, potrivit Constituției, decât din autoritatea judecătorească, dar nu din puterea judecătorească. Procurorii, după cum știm, sunt sub

autoritatea ministrului justiției, iar capul Ministerului Public nu este procurorul general, ci este ministrul justiției. Deci procurorii sunt agenți ai statului și sunt putere executivă. Din păcate, viciul pornește chiar de la Constituție, prin crearea acestei cooperative – nu am găsit, poate, un nume mai bun – care se cheamă Consiliul Superior al Magistraturii, unde avem de-a valma judecători și procurori. E drept că sunt două secții, numai că atribuțiile secțiilor pot fi exercitate după aceea pe căi de contestație de către plen și totul, evident, s-a terminat. Numirea judecătorilor la Înalta Curte, de exemplu, se face de plen, adică și de procurori, nu numai de secția pentru judecători.

Procedura în materie deontologică – dacă un judecător este sancționat deontologic de secția din care face parte, depune o contestație la plen, adică inclusiv la procurori. Păi unde este independența judecătorului? Unde este inamovibilitatea judecătorului, care ne spune că el nu poate fi cercetat sau sancționat decât de egalii săi?

Potrivit Constituției, procurorul nu este egal cu judecătorul, pentru că numai judecătorul e independent și este supus numai legii. Procurorul este doar imparțial, dar este sub autoritatea ministrului justiției și el servește interesul general al societății, adică statul.

După cum vedeți, viciul pleacă întâi de toate de la Constituție, pe care ne-am propus s-o revizuim, dar, evident, toate lucrurile importante par să treacă pe planul doi. Că s-a transformat puterea judecătorească într-o supraputere, din păcate, este o realitate, la care uneori asistăm și cu așa-zise încercări doctrinare. Am să vă citesc din declarațiile unui judecător, membru în CSM, pe un site politic – vă rog să nu râdeți! –, care încerca să dovedească de ce puterea judecătorească este deasupra celorlalte, cu argumente de genul: „(...) știți, judecătorii trebuie să aibă facultate, pentru deputați și senatori nu este obligatoriu (...)”. Și nu vreau să dau tot citatul. Niciodată nu am văzut însă argumentul legitimității democratice care există la puterea legiuitoare și, prin intermediul puterii legiuitoare, la puterea executivă, dar care, după cum știți, din păcate, nu există la sistemul judecătoresc român, unde atât judecătorii, cât și procurorii sunt numiți.

Întâi de toate, din păcate, eu consider aici că vinovate pentru această supraputere pe care și-a atribuit-o puterea judecătorească sunt celelalte puteri ale statului, tocmai pentru că nu-și mai îndeplinesc rolul de a se controla reciproc și de a asigura acest echilibru. După cum știți, orice putere va avea tendința naturală să abuzeze de ea, iar Parlamentul ce face? Nu modifică legile. Avem nenumărate articole din Codul de procedură penală declarate neconstituționale pentru că încalcă drepturile omului, inclusiv egalitatea de arme dintre acuzare și apărare. Și nu s-a întâmplat nimic în Parlament, pentru că mi se pare că s-a dat un caz, să nu ne atingem cumva de coduri, deși există, repet, decizii ale Curții Constituționale și măcar acestea ar fi trebuit să fie puse în acord cu solicitările Curții în ceea ce privește codurile.