Mihăiță Calimente

## Domnule președinte, Stimați colegi,

Aveam de gând să prezint o cu totul altă declarație politică, însă evenimentele care s-au întâmplat ieri – anunțul pe care l-am primit pe posturile de televiziune, cum că Majestatea Sa Regele Mihai se află într-o grea suferință, în urma unei operații complicate și a unei boli nemiloase – mă fac să-mi schimb subiectul declarației politice și am să încerc să spun câteva cuvinte despre Majestatea Sa.

Ca un făcut, ieri, în acest Parlament, sub această aulă, am avut o dispută asupra datei independenței României, dată legată intrinsec de regalitate. Pentru că data de 10 mai a fost considerată de toți oamenii politici ai epocii, inclusiv de Kogălniceanu, cel care citise la 9 mai Declarația de independență..., că independența României trebuie legată de regalitate, pentru că, fără Regele Carol I, această independență probabil că nu putea fi dobândită atunci.

Carol I a fost primul domnitor și, după aceea, rege care a fost recunoscut ca egal de capetele încoronate europene, și nu un pașă cu trei tuiuri, așa cum erau considerați domnitorii dinainte de către turci, sau vreun administrator de gubernie, așa cum îl considerau rușii, care erau putere tutelară.

Dincolo de acestea, vestea bolii Majestății Sale m-a întristat foarte mult, pentru că Majestatea Sa a reprezentat, în toți acești ani, de când a abdicat și până la această vârstă respectabilă, un simbol al demnității, un simbol al eleganței și un simbol al României, atât prin prestația pe care a avut-o ca monarh prima dată, la o vârstă foarte fragedă, atunci când, la moartea Regelui Ferdinand, a fost încoronat rege și s-a instituit o regență, până în 1930, când tatăl său, Carol Caraiman la acea vreme, s-a întors și l-a detronat, iar el a devenit Mare Voievod de Alba Iulia, cât și a doua oară, atunci când a abdicat, în 1940, Carol al II-lea, și a domnit până în 1947. Este perioada cea mai fertilă, cea mai puternică din îndelungata viață a monarhului nostru, pentru că atunci s-au întâmplat lucruri deosebite, atunci monarhul nostru a fost singurul om care i-a întors spatele lui Hitler și, prin actul de la 23 august, pe care l-a condus nemijlocit, a salvat România de la un dezastru și, poate, de la pierderea definitivă a Transilvaniei.

De asemenea, prin greva regală pe care a instituit-o împotriva abuzurilor Guvernului comunist condus de dr. Petru Groza, a încercat, pe cât a putut, să apere interesele poporului român, a încercat să apere interesele democrației.

Sigur că, în final, a fost obligat, cu pistolul pe masă, să abdice de către Gheorghiu Dej și Petru Groza, Palatul Regal fiind înconjurat de Divizia rusificată „Tudor Vladimirescu” și cu amenințarea că acei 1.000 de studenți arestați în timpul manifestațiilor proregaliste care avuseseră loc cu câteva zile mai înainte vor fi împușcați dacă Majestatea Sa nu abdică.

A abdicat, a părăsit demn țara, fără acele bogății de care tot s-a spus că ar fi fost cărate cu trenul regal cu care a părăsit țara.