Varujan Vosganian

## **Domnul Varujan Vosganian:**

## Stimați colegi,

O națiune, pentru a putea să își contureze identitatea, trebuie să știe câteva lucruri. În primul rând, să știe de unde vine. Pentru a ști de unde venim trebuie să ne împăcăm cu istoria recentă.

Noi, românii, avem o falie între ceea ce trăim astăzi și ceea ce am trăit în trecut.

Aș vrea să vă relatez o experiență care nu are legătură poate directă cu temnițele comuniste, dar are mare legătură cu ceea ce credem noi despre trecut.

Acum câțiva ani am făcut un experiment. Și în toate întâlnirile publice i-am întrebat pe cei din sală dacă cunosc numele vreunui tânăr mort în 1989. Surpriză! Cu excepția Timișoarei și Clujului, în celelalte zeci de orașe în care am întrebat așa ceva nimeni nu știa numele niciunui tânăr mort în 1989.

Sigur că nu pot să vă pun în mod public această întrebare. Dar întrebați-vă fiecare dintre dumneavoastră dacă cunoașteți numele vreunui tânăr mort în 1989.

Concluzia tulburătoare pentru mine a fost că noi pe acești tineri îi ucidem a doua oară – prin uitare.

Același lucru în legătură cu temnițele comuniste.

Zilele trecute am fost la Praga. La Praga, în centrul orașului, este un monument dedicat lui Jan Palach, studentul care și-a dat foc, în 1968, pentru a protesta împotriva invaziei armatelor Pactului de la Varșovia.

În România l-am avut pe Liviu Babeș. În timp ce Jan Palach este erou național, are un monument în centrul orașului, se fac permanent pelerinaje la acel monument, există chiar și un asteroid care poartă numele lui Jan Palach, Liviu Babeș este complet necunoscut. Există doar o troiță, undeva, la Poiana Brașov, dar vă asigur că niciun schior nu se oprește pentru a se ruga la acea troiță.

Ar trebui ca în manualele de istorie mottoul să fie ceea a scris Călin Nemeș în 1993, înainte de a se sinucide. Călin Nemeș, care a murit de două ori: o dată în 1989, când l-au crezut mort, și a doua oară în 1993, când și-a dat seama că trăiește într-o lume în care oameni ca el nu-și găsesc locul.

Și, stimați colegi, am să vă pun acum o întrebare directă. Dumneavoastră credeți că noi am făcut până acum ceva pentru acești martiri? Mă doare sufletul când văd la televizor că se vorbește mai mult despre călăii comunismului decât despre victimele comunismului.

Acum puțină vreme, un personaj foarte în vârstă, care nici nu mai știa ce e cu el, era purtat de doi polițiști și judecat pentru crime împotriva umanității. Timp de două zile, televiziunile au făcut _breaking news_ cu acest bătrân care fusese unul dintre călăii din temnițele comuniste.

Vreau să vă întreb: ați văzut vreodată vreun _breaking news_ cu una dintre victimele comunismului?

Faptul că vorbim mai mult despre călăi decât despre victime, faptul că victimele lipsesc din manualele de istorie, faptul că noi nu ne putem confrunta cu morții noștri cei noi, pentru că nu știm ce să le spunem, am preluat un testament pe care ei nu l-au scris, dar în care știm ce ar fi scris și nu l-am onorat...