Nicolae Bud

Domnule președinte,

Stimați colegi,

Declarația mea politică de astăzi se intitulează: „Ce e rău și ce e bine!”

„De vrei să te vorbească de bine satul, fă-ți întâi ordine la tine în ogradă”, umblă o vorbă pe la noi, prin Maramureș.

Mi-amintea acest postulat elementar un fost coleg de liceu, astăzi domn cu multă carte, inițiat și afirmat în afaceri de succes.

Ne-am revăzut săptămâna trecută la Baia Mare după ce nu ne vorbiserăm ani buni. Ținea să-și exprime fără ocolișuri nedumerirea față de mine, cântărindu-și atent vorbele, în legătură cu un subiect nu o dată prezent în discursul public.

De ce ne tot mirăm că ne vorbesc alții de rău, prin afara țării, câtă vreme noi între noi avem atâta grijă să ne spunem doar vorbe rele și grele, ne aprindem din te miri ce, oferindu-le, la urma urmelor, pe tavă, din belșug, materie primă detractorilor de profesie.

L-am înțeles și mai bine pe colegul meu de bancă de altădată când a început să detalieze cam cum fac alții pe acolo pe unde-l duc uneori pașii și interesele. Evoca, în cuvinte frumoase, dragul de țară, de unde plecaseră, manifest la acei inși înstrăinați ca și el, efortul de a strânge în căușul palmei realități cu care se simt bine la ieșirea în lume, gândurile frumos articulate la adresa celor rămași acasă,

în măsura în care aceștia reușesc să pună la cale ceva cât de cât vizibil și durabil.

La noi, de ce vom fi atrași doar de ceea ce ne convine și nu ne iese?

Nu sunt în stare, Doamne ferește!, să povățuiesc pe careva să închidă ochii în fața eșecurilor, doar pentru că astea ne fac rău, dar nici nu ne putem face să credem că cineva ar putea să-și găsească timp să se uite la noi cât timp ne stropim cu noroi cât e ziua de mare, iar tot ce ni se propune să reținem privește doar cronica neagră a zilei, efectele ei devastatoare.

Am ajuns să ne măsurăm existența doar prin numărul de accidente rutiere pe metrul pătrat, prin numărul de victime la marginea șoselei. Mondenități de tot felul ne potopesc din toate direcțiile, deplasând centrul de greutate al interesului cetății către periferie, către faptul mărunt. Cum să ne mai mire predilecția străinului pentru amănuntul accidental din cotidianul românesc, ambalat în staniol, nesemnificativ, dacă nu de-a dreptul trivial.

Această migrație forțată dinspre esențial către minor, de la valori perene către efemeride, generează inevitabil efecte descurajante la nivel individual și – de ce să nu recunoaștem –, în planul mult mai larg al societății, în întregul ei.

Mă simt dator să descopăr în oglindă simetria păguboasă, născută prin ignorarea voită chiar a plusului de imagine acumulat din spusele altora despre noi la confluența acelor reușite – câte sunt – în relația noastră cu lumea.

Se va înțelege, cred, că nimeni nu are de gând să promoveze lentile măritoare între noi și realitate, pentru ca ea să ni se înfățișeze mai frumos colorată, dar nici nu te poți face că nu observi ușurința cu care se trec cu vederea evenimente și situații care merită observate, analizate și consemnate.