Andrei Daniel Gheorghe

## Domnule președinte,

Stimați colegi,

Este o bucurie și o onoare să vorbim, astăzi, în Parlamentul României despre familia Brătianu.

Pe undeva, România modernă este o ctitorie a Brătienilor. Nu degeaba Nicolae Iorga spunea că „...Ajunsesem ca dinastia de Florica să fie chiar mai presus de dinastia de Hohenzollern”, la un moment dat, într-o metaforă politică.

Familia Brătianu, pentru o sută de ani, a dominat scena politică a României și a practicat, înainte de orice – ei fiind liberali, fiind fondatorii Partidului Național Liberal –, o politică națională, o politică întemeiată pe patriotism, pe devotament și pe sacrificiu față de România, pentru că această politică a construcției națiunii românești moderne a fost principala menire și principala operă a familiei Brătianu.

De la bătrânul Ion C. Brătianu, care își vindea moșiile, în special pe cele moștenite din partea soției, ca să poată duce negocieri grele cu străinătatea și ca să poată să-i finanțeze pe românii din Ardeal, până la Ion I.C. Brătianu, cel care se afla ca prim-ministru al României, acum 100 de ani, în acel greu an 1917, plin de sacrificii, pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial, și apoi până la Dinu Brătianu, care a murit în închisoarea de la Sighet, în 1950, până la marele istoric Gheorghe Brătianu, care a murit tot la Sighet, dar în 1953 – unii spun „asasinat chiar în ziua Sfântului Gheorghe, când a îndrăznit să privească spre cer” –, această dinastie argeșeană, dinastie românească și dinastie moșnenească (pentru cei care își amintesc ceea ce au însemnat oamenii liberi pentru istoria neamului românesc) a scris momente de glorie în istoria României: independența de stat de la 1877–1878, realizarea Regatului României, prin încoronarea Regelui Carol I, la 10 mai 1881, când prim-ministru era Dimitrie Brătianu, opera modernizării României și a industrializării țării la sfârșitul secolului al XIX-lea, marile reforme sociale, reforma agrară, reforma electorală, primele reforme sociale, sub Ion I.C. Brătianu, fiul marelui Ion C. Brătianu, și, bineînțeles, încununarea României la 1918 și apoi epoca de glorie a României, primii ani de după Primul Război Mondial.

Pe undeva, Brătienii sunt oameni care au avut o viziune transistorică. Ei nu s-au gândit la sondaje de opinie! Ei nu s-au gândit să strângă averi, ba chiar le-au pierdut, în bună măsură! Ei s-au gândit la ceea ce rămâne în urma lor!

De aceea, Ion I.C. Brătianu, când se întorcea alături de I.G. Duca de la tratativele de pace de la Paris, Versailles, în 1919, după ce negociase din greu pentru revenirea Transilvaniei și a Banatului la România, fiind primit nu așa cum se cuvenea și fiind criticat destul de acerb de o parte a opiniei publice, a spus: „Pe mine nu mă interesează cine și ce mă atacă, ci mă interesează ceea ce va scrie pe piatra mea de mormânt!” Iar acesta trebuie să fie destinul unui om politic, al unui om politic care știe să se jertfească pentru o țară și care, cum bine spunea Ionel Brătianu – părerea mea, cel mai mare om politic pe care l-a avut România –, știe ce înseamnă măsura, știe ce înseamnă limita, știe să gândească realist și democratic.