Varujan Pambuccian

Domnule președinte,

Stimați colegi,

La sfârșitul lui aprilie, pe 24 aprilie, armenii din întreaga lume, și nu numai, precum și o mare parte a comunității internaționale comemorează primul genocid al secolului al XX-lea.

El a avut loc în Imperiul Otoman în destrămare. Lui i-au căzut victime peste un milion și jumătate de armeni. A fost un puseu ilogic al istoriei, la fel cum a fost și cel din Germania hitleristă și alte asemenea atrocități care au avut loc în Crimeea împotriva tătarilor, în Africa, la mijlocul secolului al XX-lea, în foarte multe locuri, din păcate, din lume.

Spre deosebire de multe din aceste atrocități, genocidul armean nu a fost încă acceptat în totalitatea comunității internaționale ca atare. Am vorbit aproape în fiecare an despre acest lucru, iar lucrul acesta îl fac nu pentru a cere în mod direct Parlamentului român, așa cum au făcut alte parlamente, recunoașterea. Știu că pentru România nu este încă un moment potrivit să fac acest lucru, dar cred că orice crimă împotriva umanității, care încearcă să fie uitată și ignorată, nu poate să ducă la nimic bun în istorie.

Probabil că dacă genocidul armean și recunoașterea lui și-ar fi urmat calea, așa cum a început, din chiar zorii Turciei moderne, prin decizia pe care Tribunalul Militar a luat-o în 1919, de condamnare a capilor junilor turci, unul dintre capetele de acuzare fiind și atrocitățile comise împotriva armenilor, probabil că dacă această cale a recunoașterii ar fi fost urmată de către toți locuitorii planetei, ar fi fost mult mai greu, poate chiar imposibil, ca holocaustul să se întâmple.

Fiecare din lucrurile acestea recunoscute la timp și acceptate ca atare sunt frânele care opresc, prin amintirea lor, repetarea lor. Și acesta este rostul pentru care și eu, și ceilalți armeni, și foarte mulți dintre oamenii contemporani nouă cerem ca un lucru care s-a petrecut foarte de mult să fie acceptat și catalogat ca atare, nu pentru că am dori într-un fel sau în altul. Ar fi o prostie ca generația noastră să aibă o tensiune cu actuala generație, de exemplu, din Turcia. Ar fi o prostie. Nici noi, nici ei nu avem o legătură directă cu ce s-a întâmplat atunci, ci pentru ca toate aceste lucruri să nu se mai poată întâmpla niciodată în viitor.

Sper că va veni o zi în care, de la această tribună, voi mulțumi Parlamentului României că a votat o rezoluție prin care genocidul armean este recunoscut.

Lucrul acesta îl voi face, sper, cu gândul la strămoșii mei și cu dorința ca popoarele acestei lumi să nu mai treacă niciodată prin așa ceva.

Vă mulțumesc.