Ioan Benga

Domnule președinte, vă mulțumesc.

„Muntenegru, un popor ca o lecție frumoasă și absolută pentru noi, românii”

## Dragi colegi,

Trăim zile nedorite, de o rară și crâncenă emoție, zile în care flacăra dramei s-a aprins de la o știre, aparent banală în faza inițială, cu turiști români ce au suferit un accident grav și care a căpătat în ceasurile negre ce au urmat proporții colosal-abisale. S-a vorbit în acel prim calup informativ de trei oameni care și-au pierdut viața, ca până astăzi să numărăm 18 vieți de români curmate. Și alți 29 de răniți. Mult, mult prea mult pentru o duminică de Rusalii! Au urmat imaginile tulburătoare care ne-au vorbit de la sine despre solidaritatea unui popor cu un alt popor aflat în suferință. Muntenegru, o țară mică, despre care se vorbește destul de puțin în afara circuitelor turistice, a dat un exemplu. Cine se uită la locul tragediei consideră un miracol că majoritatea pasagerilor autocarului au supraviețuit, un miracol înfăptuit în mare măsură de echipele de salvare din Muntenegru, care au reușit imposibilul. Aproape 70-80 de muntenegreni, în majoritate civili, s-au nimerit la fața locului, în valea morții.

Poate că niciodată nu vom ajunge să le mulțumim îndeajuns muntenegrenilor, acești oameni destoinici și bravi, care nu s-au dat nicio clipă în lături de la ajutorul nemijlocit oferit românilor scăpați în hăul infernal al acelui canion. Un popor cu o cifră a populației comparabilă cu a unui oraș mare românesc, sau cel mult cu a unui județ, ne-a demonstrat că nu mulțimea este determinantă pentru interpretarea lui lăuntrică, că nu o cifră este impresionantă, ci cel mai mult intersecția destinului cu tragedia; ea dă adevărata dovadă a spiritului acelui popor și a puterii sale de caracter. Muntenegru a devenit pentru noi un tărâm inefabil, de ai cărui oameni ne-am atașat fără scăpare.

În altă ordine de idei, ceea ce s-a întâmplat în Muntenegru poate fi o lecție, o lecție menită a ne trimite spre meditație. Solidaritatea umană nu cunoaște nici granițe, nici zile de sărbătoare, nici naționalitate atunci când este vorba de sărit în ajutorul vieții.

Revenind acasă, la cei care au trăit și au urmărit cu sufletul la gură derularea evenimentelor, nu pot să nu remarc modul profesionist în care și-a organizat celula de criză premierul Victor Ponta și, mai cu seamă, reacția imediată a Guvernului în sprijinul semenilor aflați în suferință în Spitalul de la Podgorica. Toți membrii Guvernului implicați, indiferent de culoarea lor politică, au fost activi și au demonstrat că știu să conlucreze ca o echipă utilă pentru un popor aflat într-o situație de criză reală în care efortul lor comun cu siguranță a contat și a deblocat situații care, de altfel, ar fi fost mult mai îngreunate.

Este clar că au existat și se vor mai auzi ici-colo voci plăpânde de chibiți care vor contesta meritul Cabinetului Ponta în reușita deblocării unei situații fără precedent pentru acesta și care au încercat să speculeze politic această tragedie.