Oana Mioara Bîzgan-Gayral

## Dragi colege,

## Dragi colegi,

Astăzi vă propun un exercițiu de imaginație: care credeți că ar fi fost viața dumneavoastră dacă ea ar fi început într-unul din cele 150 de centre de plasament din România?

Imaginați-vă cum ar fi fost să creșteți alături de alți copii, prea mulți copii, și totuși să fiți singuri, fără o familie care să vă îndrume primii pași, fără să aveți cui să-i spuneți „mamă” și „tată”! Eu nu pot să descriu în cuvinte cât de dureros este acest gând – și sunt sigură că sunteți și dumneavoastră de acord.

Aceasta a fost viața a zeci de mii de copii din România, crescuți în centrele de plasament, așa-numitele orfelinate, moștenite de la regimul comunist. Efectele orfelinatelor asupra acestor copii au fost devastatoare. Cercetători români și străini, deopotrivă, le-au documentat și au confirmat încă din anii 1990: copiii crescuți în centre de plasament au un IQ semnificativ mai scăzut decât cei care au beneficiat de un mediu familial. Din lipsă de stimulare cognitivă, acești copii din centre au o dezvoltare emoțională precară, anomalii și întârzieri în dezvoltarea fizică și motorie, întârzieri ale limbajului, probleme de sănătate mintală și, per ansamblu, incapacitatea de a se adapta la situațiile societății.

Pentru ca așa ceva să nu se mai întâmple și pentru că toți copiii merită o familie, alături de 65 dintre colegele parlamentare am inițiat modificarea art. 64 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Credem că este datoria noastră să dăm șansa copiilor instituționalizați să aibă un început cât mai apropiat de cel ideal: cel puțin până la vârsta de șapte ani să nu poată fi plasați în sistem rezidențial, ci numai în asistență maternală sau în familii de plasament. Ca economist, vă asigur că această modificare este atât în beneficiul copiilor, cât și în avantajul statului. Studii avansate au demonstrat că randamentul investițiilor în dezvoltarea timpurie a copilului poate depăși 13 procente, iar costurile de îngrijire familială sunt de până la șase ori mai mici decât cele ale plasamentului rezidențial.

România a mai dovedit că poate să lase în urmă ororile sistemului de plasament dinainte de 1989.

Acesta este doar un nou pas înainte, pe care îl facem împreună.

Dragi colege,

- Dragi colegi,

Vă rog să sprijinim această inițiativă la vot în plen și împreună să dăm șansa fiecărui copil la o familie și o dezvoltare armonioasă, pentru binele lui și al întregii societăți.

Vă mulțumesc.

Oana Bîzgan, deputat independent, București.