Liliana Ciobanu

„Drama mamelor ai căror copii au murit de SIDA din cauza spitalelor românești”

Am primit un mesaj emoționant din partea unei doamne din municipiul Giurgiu, care mi-a reamintit dramele suferite de mii de români din cauza îmbolnăvirilor dobândite în spitalele din țară înainte de 1989. Devenit un subiect în vogă în România ani buni după revoluție, coșmarul celor care au dobândit infernala maladie SIDA în unitățile medico-sanitare românești a trecut, ușor-ușor, într-un fel de uitare impusă. Tocmai de aceea reamintirea doamnei este cu atât mai valoroasă cu cât suferințele prin care au trecut un număr important de tineri, precum și familiile acestora, au fost trecute sub tăcere de conducătorii țării din ultimii 23 de ani.

Dincolo de impactul puternic sentimental al unei femei rămasă pentru toată viața nemângâiată după ce și-a îngropat copilul, solicitarea doamnei din Giurgiu este extrem de serioasă. Practic, ea dorește să știe dacă statul român acordă reparații morale sau financiare familiilor care și-au pierdut copiii din cauza disfuncționalităților sistemului sanitar autohton, concret din cauza îmbolnăvirilor cu HIV/SIDA. Chiar am să citez din petiția doamnei, adresată ministrului sănătății, dar implicit întregii conduceri a statului român postdecembrist: „Domnule ministru, cunoașteți istoria copiilor infectați cu virusul HIV/SIDA în perioada 1987–1989, chiar și până în anul 2000? Dacă da, mamelor cărora le-au murit copiii din cauza sistemului sanitar puteți să le acordați cel puțin o pensie socială, dar numită salariul suferinței? Este foarte greu să îți vezi copilul mort din cauza sistemului sanitar, credeți-ne, nu mai suportăm...”

Situația tinerilor care s-au îmbolnăvit în spitalele comuniste de SIDA este una cutremurătoare. Zeci și sute de tineri ajunși la 18–19 ani au aflat într-un târziu că au dobândit această maladie, iar rata deceselor aferente acestor cazuri a fost ridicată. Au murit fără vreo vină și oameni care, între timp, și-au întemeiat familii și au, la rândul lor, copii. În 6 februarie 1990, doctorul Jacques Lebas, președintele organizației Médecins du Monde, făcea public un raport șocant: peste 700 de copii români dintr-un număr de 2.000 examinați erau, la acea dată, contaminați cu virusul HIV. De asemenea, cotidianul britanic „The Times” relata în aceeași perioadă despre cea mai severă epidemie pediatrică de SIDA din lume, existentă în România. Alte reportaje ale mass-mediei internaționale au îngrozit lumea civilizată cu reportaje care arătau cum li se făceau injecții copiilor din orfelinate și spitale cu aceeași seringă zile în șir... Consecința acelor vremuri de tristă amintire, în adevăratul sens al expresiei, sunt acelea că sute de tineri au descoperit abia la 18–19 ani sau la maturitate că au fost infectați cu HIV. Victime nefericite ale sistemului sanitar comunist, ei au fost contaminați cu virusul letal în primii ani de viață, atunci când asistența medicală autohtonă este extrem de periculoasă. Copiii infectați în spitale, de la naștere până la vârsta de 3 ani, în perioada 1986–1992, prin utilizarea incorectă a instrumentarului sanitar, au declanșat pentru lumea medicală internațională așa-numitul fenomen românesc, mai exact o epidemie specifică doar României, nemaiîntâlnită în alte țări. Primele cazuri au apărut în Constanța, Giurgiu și București, care s-au propagat apoi în mod accentuat în toată țara.