Cornel Itu

„Dreptul de folosire a limbii maghiare în administrația locală nu înseamnă a nu ști românește”

Cu câteva zile în urmă am avut prilejul să citesc poziția publică a președintelui UDMR, Kelemen Hunor, cu privire la consfințirea prin legi a drepturilor lingvistice.

Înaintea oricăror comentarii, permiteți-mi să vă spun o poveste adevărată.

Într-o zi, o doamnă mai în vârstă însoțită de un domn se afla la ghișeul unei bănci din București. Funcționara băncii a identificat persoana feminină ca fiind cetățean român, singura cu acces la produsul bancar pentru care se solicitau operațiuni. Conform regulamentului bancar de păstrare a confidențialității operațiunilor bancare, funcționara l-a poftit pe bărbat să păstreze distanța regulamentară. Clienta, fără să înțeleagă ce se întâmplă, a rămas dezorientată în fața ghișeului. Abia atunci funcționara băncii a înțeles că doamna în cauză nu știe românește, iar domnul o însoțea pe post de translator, clienta ei fiind cetățean român de etnie maghiară. Operațiile s-au desfășurat prin intermediar, încălcându-se inevitabil secretul conversației în raport cu persoanele din jur. Totodată, timpul necesar efectuării unor astfel de operațiuni s-a prelungit în detrimentul celor care așteptau la rând.

Asemenea situații se petrec la tot pasul: în cabinetele medicale, la spital, în instituții, în așezăminte culturale, în stațiile de transport de pe tot cuprinsul României.

Dacă în comunitățile cu cel puțin 20% populație maghiară utilizarea limbii maghiare este un drept garantat de lege, limba maghiară fiind singurul mod de comunicare, inclusiv cu românii, asta înseamnă ca restul populației de 80%, români și alte naționalități mai puțin reprezentate, trebuie să își însușească limba maghiară. Se înțelege clar că maghiarii sunt privilegiați în raport cu toate celelalte etnii din România.

Domnilor colegi, de aici rezultă logic că necunoașterea limbii române se dorește a fi un privilegiu pentru minoritatea maghiară.

Revenind la povestea de la început, constatăm cu regret că doamna în cauză, în pofida legilor statului român, unde limba română este limbă oficială și obligatorie pentru toți cetățenii României, se condamnă singură, în virtutea unor considerente depășite, ancestrale, opuse concepției lumii de astăzi, la izolare și la un comportament vulnerabil, de infirm, în raport cu societatea în care trăiește.

Mă întreb: este practic posibilă o astfel de izolare? Adică minoritățile se autocondamnă la o viață petrecută numai pe strada pe care s-au născut?

Domnule Kelemen Hunor, limba maghiară este o limbă frumoasă, frumoasă e și limba română, utile sunt amândouă ca să ne putem înțelege. De ce vreți să renunțați la cunoașterea limbii române ca mijloc comun de înțelegere cu toți cetățenii României, țară în care trăim deopotrivă?

Care este, de fapt, substratul acestei atitudini?