Viorel Hrebenciuc

„Dreptul fundamental la asistență socială”

Prin articolele 47, 49 și 50, Constituția României prevede explicit dreptul la beneficii sociale. În articolul 34, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede și ea dreptul la asistență socială, definind cadrul politicii sociale europeane. În afară de acestea, România și-a asumat un număr de alte documente europene care conțin prevederi clare și explicite cu privire la asistența socială ca modalitate de exprimare a solidarității și de reducere a sărăciei și excluziunii sociale, în temeiul unui principiu însușit la nivelul Uniunii Europene, și anume că statul are o responsabilitate directă în combaterea sărăciei, responsabilitate pe care și-o exercită fie direct și uniform, fie respectând principiul subsidiarității. Cu toate acestea, în discursul public promovat în special de adepții neoconservatorismului de „împrumut” de la noi, termenii de _asistență socială_ / _asistat social_ au primit conotații negative și profund neeuropene, inducându-se ideea că beneficiarii asistenței sociale reprezintă un capitol de cheltuieli cvasiinutile, un gen de „pomană” acordată fie din motive electorale de guvernările precedente, fie din bunăvoința guvernanților actuali, lucru care reprezintă, în primul rând, un atac la demnitatea beneficiarilor asistenței sociale. Cifrele vehiculate – adeseori exagerate, alteori de-a dreptul aberante – au introdus și mai multă confuzie: uneori sunt 13 milioane de asistați, alteori 11 sau 8, în funcție de contextul dezbaterii. Pe fond, acest tip de discurs a fost conceput ca o argumentație în sprijinul Proiectului Legii asistenței sociale pe care Executivul și-l dorește asumat într-un termen cât mai scurt, fără o evaluare prealabilă a impactului la nivelul societății românești. Principalul scop al acestui proiect nu este reprezentat atât de necesitatea reducerii costurilor de administrare (care oricum erau de 1,29% din totalul cheltuielilor, comparativ cu media europeană de 3%) sau de încurajarea beneficiarilor de a intra pe piața muncii – scopul este reducerea cheltuielilor sociale cu 0,8% din PIB până în 2013, în condițiile în care aceste cheltuieli sunt și așa aproape la jumătatea mediei din Uniunea Europeană (2,8%, față de 5,4%). De menționat că restrângerea prestaților sociale vine după ce Guvernul a redus anterior cu 15% valoarea respectivelor ajutoare, fapt care a agravat și mai mult adâncirea sărăciei, practic printr-o decizie politică de realocare a resurselor. Sub aspectul formalizării unor modificări de ordin tehnic relativ corecte și bune – cuprinse în Proiectul Legii asistenței sociale – opțiunea politică de raportare la problematica socială și resursele alocate pentru aceasta sunt inacceptabile. Spre exemplu, se reduce numărul alocațiilor și ajutoarelor specifice destinate diferitelor tipuri de probleme sociale și se plafonează absolut arbitrar suma pe care o familie o poate accesa prin programele de asistență socială. Plafonul nu se raportează la niciun indicator social recunoscut de sărăcie, beneficiarilor impunându-li-se practic să fie și să rămână săraci, printr-o astfel de viziune guvernanții părăsind definitiv cadrele politicii sociale practicate la nivelul Uniunii Europene.