Daniel Florea

„Dreptul la viață”

Democrația nu e un lux. Democrația reală, liberală și un stat de drept funcțional sunt vitale dacă vrem să ne apărăm copiii. Să le dăm șansa unei vieți onorabile, trăite demn.

Prin declarația mea politică de astăzi doresc să vă atrag atenția asupra unuia dintre fenomenele care încalcă absolut orice regulă legislativă sau de moralitate în ceea ce privește drepturile copilului și protecția copilului – traficul cu copii nou-născuți.

Sistemul românesc de adopții este încă ineficient. Nu o spun eu, o spun cei care adoptă, atrag atenția experții, o strigă presa. În momentul în care un copil este abandonat, statul îi caută părinții și rudele până la gradul IV. Legea este bună, în ideea în care ar fi în beneficiul copilului să rămână în familie. Dar, atunci când nimeni din familie nu îl vrea, demersurile asistenților nu fac decât să îngreuneze și să amâne înfierea copilului de către niște oameni mai iubitori. Cazuri în care mama și-a lăsat copilul prin toalete, pe casa scărilor sau în pungă la gunoi, după care s-a răzgândit și a cerut copilul înapoi, nu înainte ca acesta să fie plasat în grija unei familii iubitoare, nu sunt străine de țara noastră. Dar aceste situații nu înseamnă nimic pe lângă situațiile extreme în care un copil ajunge să devină obiectul unui comerț.

Maternitățile din România sunt pline de copii abandonați. Spitalele și centrele de plasament adăpostesc în total aproximativ 40 de mii de orfani. Ei mai au o șansă să ajungă într-o familie, sunt însă copii vânduți de părinți, așa cum sunt locuri în care se vând cu cinci mii de lei „bucata”.

Mii de femei care doresc să adopte un copil se împiedică de un sistem lipsit de suflet, care nu oferă alternativă, iar negustorii de copii profită din plin.

Potrivit unor date oferite de către Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane, ponderea copiilor în totalul populației de victime identificate a crescut la 27%, începând cu anul 2010, și este în continuă creștere. Pe lângă ponderea din total, creșterea se resimte și numeric, de la 307 copii identificați în 2010 la 319 în 2011, iar statisticile actuale nu reflectă deloc realitatea.

Într-o țară europeană cu pretenții de stat civilizat, copiii au ajuns o marfă pentru că sărăcia dezumanizează o mulțime de mame an după an și condamnă tot atâția copii. Aceste fenomene se întâlnesc cu preponderență în mediul rural, în comunitățile sărace, în familiile de romi care trăiesc din vânzarea propriilor copii sau intermedierea acestora. Din nefericire, acestea se întâmplă cu concursul autorităților, care dau o mână de ajutor la soluționarea acestor tranzacții.

O populație în trecut devorată de lipsuri, sărăcie și deznădejde a ajuns să facă comerț cu suflete.

În sprijinul celor afirmate, consider că se impune intervenția promptă pentru un control social centralizat și consecvent, cu acțiuni susținute de informare și prevenire, alături de cele de descoperire și sancționare. Sunt imperios necesare adoptarea actului normativ incriminator specializat, precum și intervenția instituțiilor coercitive românești.