Dorel Covaci

„Drepturile cetățeanului, în contextul internaționalizării drepturilor omului”

Instituția drepturilor omului, reflectând un anumit standard dobândit de protecția internațională a drepturilor și libertăților, definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor, unii față de alții, ale statelor de a apăra și de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țară, intervenind în acele situații „nedorite” în care drepturile omului ar fi încălcate. Instituția drepturilor omului cuprinde principii, mecanisme, proceduri cu un caracter bivalent, ce țin de ordinea juridică internă, integrată normelor constituționale, dar și de dreptul internațional, aplicabil relațiilor dintre state.

Orice cetățean beneficiază de aceste drepturi, oriunde s-ar afla, unde locuiește, lucrează sau trăiește, indiferent de rasă, sex, credință religioasă, filozofică, politică, stare materială, deoarece au un caracter universal, egalitar și inalienabil, ca un pilon al umanității, ca un corolar al dreptății, libertății, securității și păcii la nivel planetar.

Minimalizarea sau încălcarea drepturilor omului conduce la deficiențe, disfuncționalități, chiar convulsii ale societății moderne, de aceea statele și organizațiile sale, organizațiile nonguvernamentale, cele internaționale (în special Organizația Națiunilor Unite) au instituit norme juridice, instrumente și tehnici materiale și instituționale pentru respectarea și garantarea aplicării drepturilor omului, pentru răspunderea internațională a statelor în situații de încălcare a standardelor în acest domeniu. În această direcție, se dorește asigurarea drepturilor omului la viață, demnitate, securitate, pace, proprietate, protecție socială și politică împotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre și inviolabile, împotriva tuturor discriminărilor.

Problematica drepturilor omului a reprezentat un element de noutate secole de-a rândul, în contextul dreptului internațional. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, apar tot mai multe situații în care, pentru recunoașterea unor drepturi umane universale, se coalizează mai multe state.

La începutul secolului al XX-lea, au fost semnate convențiile de la Geneva din 1906 și 1929, pentru îmbunătățirea sorții soldaților răniți din armatele de campanie, Convenția de la Haga din 1907 privind tratamentul prizonierilor de război. În perioada 1919–1920, se încheie o serie de tratate internaționale ce impun recunoașterea și ocrotirea minorităților naționale, acordarea drepturilor egale cu națiunea dominantă.

După Primul Război Mondial, alături de drepturile civile și politice, au fost înscrise în unele constituții adoptate drepturi noi – drepturile sociale (dreptul sindical, dreptul la grevă, dreptul la securitatea muncii). În anul 1919, se înființează Liga Națiunilor privind Drepturile Omului, ce caută să asigure o colaborare la nivel internațional în problemele drepturilor individuale și colective. Ca o consecință, un număr semnificativ de țări europene își regândesc constituțiile, reglementând drepturile fundamentale ale cetățeanului, asumarea constituțională și administrativă a principiului egalității naționale. Este și cazul Constituției României din 1923.