Violeta Tudorie

„După criză, populația așteaptă relansarea”

Am mai spus și în alte declarații, dar repet și de această dată: convingerea mea personală este aceea că politica economică și puterea economică generată constituie cheia succesului politicii de guvernare. Societatea românească a cunoscut din 2009 patru ani de criză financiară și apoi economică. Tot cam atât a durat și marea criză din anii 1929–1933.

Deoarece se spune că din istorie nu se învăță niciodată, eu cred totuși că trebuie să luăm aminte la lecțiile istoriei. Am în vedere aici modul salutar în care a fost depășită acum 80 de ani „Marea Depresiune” așa cum o numesc americanii, prin politica „New Deal” (Noua Orientare).

Vă voi reține atenția doar cu câteva observații asupra viziunii și soluțiilor de ieșire din marea criză. Un element comun al celor două crize (cea de acum 80 de ani și cea din care Europa încă se zbate să iasă) a fost explozia șomajului mai accentuată în anii 1929–1933, de la 5–6% la peste 20% în SUA, comparativ cu o medie a șomajului acum în UE de 10–12%. Fondul social politic prin care și asupra căruia s-a intervenit în soluționarea „Marii Depresiuni” a fost cel inspirat de principiul formulat de președintele Franklin Roosevelt: „Omul uitat la baza piramidei sociale!” Pachetul de politici care dau conținutul principal al programului „New Deal” privea intervenția statului în trei domenii: industria, agricultura și sistemul bancar.

Spre deosebire de această politică salvatoare, vedem că în criza actuală se vorbește despre reindustrializare, dar nu s-au întreprins programe în această direcție. Nici agricultura nu a fost altfel stimulată decât în perioadele obișnuite. Elementul comun care apare în cele două viziuni este intervenția în sistemul bancar. Numai că și aici există o mare diferență: astfel „New Deal” a intervenit pentru curățirea sistemului bancar și mii de bănci au dat sau au fost lăsate să dea faliment, iar cele sănătoase au fost determinate să sprijine dezvoltarea economică a statului, a firmelor private și revigorarea familiilor și a gospodăriilor individuale, în timp ce în criza actuală s-a intervenit masiv pentru salvarea băncilor

și a bancherilor care s-au întors cu spatele la economie, au executat silit fără un dram de milă sau de înțelegere atât firmele, cât și persoanele și familiile cu datorii, aflate în imposibilitatea de a le returna din cauza contracției economice în timp de criză.

Ceea ce frapează atunci când comparăm cele două viziuni asupra soluțiilor ieșirii din criză nu este atât accentul exclusiv și neinspirat pus pe austeritate, cât faptul că, atunci, omul uitat de la baza piramidei sociale a fost considerat personajul colectiv, ținta și agentul schimbării, iar acum, deși cel mai puțin vinovat de producerea crizei, acesta a fost nu numai complet neglijat și abuzat, ci și singura victimă asupra căruia s-au aruncat toate costurile și ponoasele unei crize pe cât de dure, pe atât de îndelungate.