După programele „Rabla”, „Prima casă”, impozitul forfetar și alte asemenea măsuri de doi bani, premierul Boc recurge acum la o noua găselniță, prin care speră să lovească devastatoarea criză economică drept în moalele capului – înregistrarea țăranilor negustori la Registrul Comerțului. Ce vrea să însemne această parascovenie? Nimic altceva decât încă un impozit pe capul amărâtului de țăran, care din surplusul lui de câteva sute de kilograme de produse agroalimentare se zbate să-și recupereze banii cheltuiți pentru cultivarea ogorului și să-și asigure o brumă de venit, mai mult decât anemică, pentru nevoile casei. După ce plătește impozit pentru terenul arabil pe care-l deține, după ce cheltuiește pe rupte ca să-l are, să-l însămânțeze și să-l recolteze, de unde să mai ia bani pentru noul bir? Refuzând să intre în evidența guvernanților, ca persoană fizică autorizată ori ca întreprindere familială plătitoare de impozit, țăranul nu va mai putea să-și expună legumele, zarzavaturile și celelalte produse pe tarabă, nemaiavând acces la piață. El va fi nevoit să vândă surplusul de produse agroalimentare intermediarilor, celor care n-au dat în viața lor cu sapa, dar care se văd acum încurajați să realizeze venituri imense, pe spinarea încovoiată de muncă a țăranului.
Doamne, și cum îi mai ridicau în slăvi pe țărani președintele Băsescu și premierul Boc în campanile electorale din ultimii cinci ani! Tundeau oile cu ei, coseau cu ei, sorbeau laolaltă din plosca cu tărie și învârteau hora prin mai toate poienile! Acum, însă, țăranii trebuie să achite onorariile pentru acele spectacole electorale.
De când se știe, în această străbună vatră carpatodunăreană, țăranul român a dus aproape tot greul nației, el a făcut istoria noastră bimilenară. Țăranii au fost cei care au constituit oștile de arcași, plăieși și călăreți ale tuturor domnitorilor, jertfindu-se în sute de bătălii pentru apărarea gliei străbune. Țăranii au fost cei care au asaltat temutele
redute de la Plevna și au adus independența țării, tot ei, luptând pe viață și pe moarte la Mărăști, Mărășești și Oituz au făcut România Mare și tot ei au dus pe umerii lor calvarul celui de Al Doilea Război Mondial. În deceniile de tristă amintire ale dictaturii comuniste, țăranii au trăit groaza cooperativizării și au plătit cu ultimul sac de grăunțe industrializarea forțată și electrificarea țării. Țăranii care au refuzat să se înscrie în CAP-uri au ajuns în închisori, unii dintre ei sfârșind în chinuri groaznice după gratii, pentru ca, după desființarea cooperativelor agricole, zeci de mii dintre ei să se zbată ani de-a rândul prin tribunale ca să-și recapete pământul moștenit din moși-strămoși.
Și iată-ne în secolul XXI, în anul 2010, an în care Guvernul Boc încearcă să desăvârșească tranziția de la socialism la capitalism, dar mai cu seamă să soluționeze criza economică pe seama legăturii de pătrunjel pe care țăranul român o comercializează cu un „imens profit” în piață, fără să fi încăput între copertele Registrului Comerțului. Nu știm dacă o asemenea idee ridicolă îi aparține premierului Boc ori i-a fost sugerată de vreun membru al Cabinetului său, dar trebuie să spunem că aceasta constituie una dintre cele mai inumane măsuri fiscale, întrucât își propune să impoziteze și să împovăreze agricultura noastră de subzistență. N-ar fi exclus, ca, printr-o asemenea inițiativă, premierul Boc să intre în Guiness Book.
Destrămarea cooperativelor agricole a fărâmițat marea proprietate cooperatistă și de stat în peste 4 milioane de loturi individuale, agricultura noastră reîntorcându-se la stadiul ei de subzistență din perioada interbelică. În asemenea condiții, media de teren agricol care revine unei mici exploatații țărănești este de 1,5 hectare, de pe urma căreia sute de mii de țărani nu-și pot asigura necesarul de hrană. Dar să presupunem că micul producător agricol de la noi ar dispune de 3 hectare. Aproape fiecare țăran ar cultiva 2-2,5 hectare cu cereale păioase, restul terenului fiind rezervat pentru floarea-soarelui, cartofi, varză, fasole ori castraveți. Ceapa, usturoiul, spanacul, ridichile, pătrunjelul, mărarul, leușteanul și alte verdețuri și-ar avea loc în grădina din jurul casei care, de regulă, nu depășește 200-300 m[2] .
În aceste condiții, poate un țăran să pună pe tarabă mai mult de 200-300 kilograme de cartofi, 300-400 de verze, o sută de kilograme de ceapă și câteva sute de legături de verdețuri? Cât bănet poate să obțină un țăran din vânzarea acestor produse pentru care trebuie să se deplaseze la piață săptămâni, dacă nu luni de-a rândul? Ce poate agonisi un asemenea țăran negustor de pe urma desfacerii produselor în piață, având în vedere că înainte de toate trebuie să-și amortizeze banii cheltuiți pentru realizarea unor asemenea produse, bani pe care mulți săteni sunt nevoiți să-i împrumute?
Dacă premierul Boc, ministrul agriculturii și cel al finanțelor îi invidiază pe țărani pentru câștigurile realizate de pe urma comercializării pe piață a produselor agroalimentare, le-am sugera să încerce să trăiască și Domniile Lor măcar două luni pe seama unor asemenea venituri. Dintotdeauna țăranul român a trăit greu, dar mai rău ca astăzi nu a dus-o niciodată. S-a zbătut să-și recapete pământul, dar acum nu are cu ce să-l lucreze. Motorina o cumpără la prețuri piperate, iar despre ierbicide ori irigații îi este greu să vorbească.
Ajutoarele de stat pentru agricultură, care și așa erau infime, nu vor mai fi plătite din acest an, ca urmare a unor directive ale UE. Cât despre fondurile comunitare pe care Uniunea Europeană le pune la dispoziția statelor membre pentru dezvoltarea agriculturii ori a așezărilor rurale, România s-a situat printre beneficiarii cei mai nefericiți.
Neputând să întocmească proiecte sustenabile, care să poată fi finanțate de Uniunea Europeană, România nu a încasat decât o sută de milioane de euro din suma de 1,7 miliarde de euro contractați. Amintim că, în 2009, agricultura Franței a beneficiat de 11 miliarde de euro din fonduri europene. Din cauza unor asemenea impedimente, România realizează astăzi cea mai mică producție la grâu la hectar (în 2009, producția de grâu la hectar a fost de 2,38 tone, în timp ce în Marea Britanie a depășit 8 tone).
Nu este de mirare deci că sărăcia a pus, în mod iremediabil, stăpânire pe satul românesc. Nesprijiniți de stat, împovărați de biruri, jefuiți de speculanți, țăranii nu se mai înconvoaie pe coarnele plugului, nu mai pășesc pe brazdă în urma tractorului, ca altădată, nici nu-și mai dau viața pentru ogorul lor. Preferă să are, să semene și să culeagă pe pământurile altor țări din Europa. Nu puțini sunt țăranii români care și-au părăsit vatra natală și s-au stabilit în Spania, Italia, Germania sau alte țări. Autoritățile noastre nici nu se sinchisesc de acest exod masiv al țăranilor noștri, de dramatica realitate a golirii satelor românești. Guvernanții sunt mai degrabă interesați de o altă afacere, și anume înstrăinarea aurului de la Roșia Montană, un alt mare jaf de pe urma căruia puterea actuală va obține comisioane imense. Dar, într-o zi, fiecare va trebui să răspundă pentru faptele sale.
*
Din zi în zi, criza economică ne macină tot mai virulent viața și nimeni nu ne poate spune când vom scăpa de acest flagel catastrofal. Cu toate acestea, pentru autorități, recesiunea pare o bagatelă. La noi, la ordinea zilei sunt revigorarea anticonstituționalei ANI, aflată în moarte clinică, dar pe care Președintele țării încearcă s-o salveze prin respirație gură la gură, Legea lustrației, devenită după 20 de ani o frecție la picior de lemn, drogurile etnobotanice, apărute subit în peisajul românesc, după intervenția unei tinere europarlamentare, eutanasierea câinilor maidanezi, jefuirea aurului de la Roșia Montană, dar mai cu seamă reforma, o adevărată obsesie pentru actuala putere.
În Parlament, la Cotroceni, la Palatul Victoria, pe micul ecran și în presă, toată lumea înoată în reformă. Așa cum spunea un fost premier postdecembrist, noi, românii, mâncăm reformă pe pâine. Și, dacă nu ne săturăm, am adăuga noi, aceasta se explică prin faptul că nu avem atâta pâine câtă reformă, întrucât velpitarii noștri nu țin pasul cu reformatorii. La tot pasul se vorbește despre reforma învățământului, a sănătății, a justiției și administrației, dar mai ales despre reforma partidelor, a clasei politice, a Parlamentului și a statului. Din păcate, reforma invocată atât de stăruitor nu se resimte absolut deloc nici în economie și nici în viața politico-socială. Dimpotrivă, prin preceptele sale, cele mai multe anacronice, reforma nu urmărește decât să mențină actuala stare de fapt, de pe urma căreia puterea profită din plin, dar, și mai grav, pretinsele înnoiri tind să restaureze vechile mentalități de dinainte de 1989. Reforma, ca atare, a ajuns o sperietoare, un instrument cu ajutorul căruia actualul Executiv taie și spânzură. În acest sens, un analist politic afirma: „Niciun cuvânt nu a acoperit mai bine incompetența, corupția, lipsa de profesionalism, interesele personale și de grup și aspirația la bani publici, putere și privilegii decât cuvântul reformă”.
România ar fi fost vital interesată de o profundă reformă structurală în economie, care să deschidă țării reale orizonturi de dezvoltare și modernizare și competitivitate. Concepută, însă, pe un teren de-a dreptul minat, adică al unei țări total văduvite de resursele sale naturale, de pe urma privatizării prădalnice și a retrocedării anarhice a bunurilor
naționalizate și a celor cooperativizate, dar mai cu seamă în condițiile unei corupții generalizate, reforma economică nu putea să fie decât o amară iluzie. Ca atare, astăzi, când criza tinde să ne sufoce, nu ne mai putem sprijini, din punct de vedere economic, nici măcar pe un băț. În mod concret, o asemenea reformă, concepută și dirijată de politicieni corupți, a dus la transferul total al resurselor naturale ale țării – petrol, minereuri, energie, marile capacități de producție siderurgică, construcția de mașini, chimie, rafinării și din alte ramuri – în patrimoniul capitalului străin, la dezindustrializarea totală, degradarea inimaginabilă a agriculturii, incapabilă să mai acopere integral consumul intern de cereale, legume și fructe, carne ori produse lactate, a lichidat sistemul bancar autohton și a făcut din România unul dintre cele mai îndatorate state europene.
Și mai grav este, însă, faptul că simulacrul de modernizare a economiei a influențat negativ reforma în toate celelalte domenii. În domeniul învățământului, consecințele reformei sunt de-a dreptul dramatice. Ca urmare a subfinanțării cronice, sute de școli vechi stau să se prăbușească, dar în loc să construiască altele noi, actualii guvernanți desființează sute de lăcașuri de învățământ din mediul rural. Școala românească resimte o lipsă acută de cadre didactice calificate, însă Guvernul nu găsește altă soluție decât să suprime circa 15.000 de posturi din învățământ, ori reduce salariile profesorilor. Reforma în învățământ se reduce la permanentele modificări ale programei de învățământ, ale evaluării elevilor și la alte experimente nefericite, din care au de suferit școlarii și dascălii lor. În mod cu totul neașteptat, reforma a făcut să dispară disciplina din școli, a tolerat apariția unor găști de elevi care se comportă ca borfașii de cartier, încăierându-se între ei ori amenințându-i pe profesori. Școala a devenit o piață a traficului de droguri, iar ca un corolar amarnic, a crescut alarmant abandonul școlar din zi în zi.
Cu toate acestea, Cabinetul Boc nu face nimic pentru redresarea școlii. Dimpotrivă, prin măsurile pe care le preconizează, tinde să degradeze total învățământul. Actuala Lege a învățământului, purtând, în exclusivitate, pecetea democrat-liberalilor, tinde să golească și mai mult educația de dimensiunea sa axiologică, de sensurile și obiectivele sale bazate pe anumite valori. Păcatul fundamental al acestui act normativ este acela că nu conferă nicio orientare și nu are nicio idee de bază cu privire la valorile pe care trebuie să le slujească și să le promoveze învățământul românesc.
Rezultatele mult descântatei reforme din domeniul sănătății sunt de-a dreptul catastrofale. România se află astăzi printre țările cu cea mai înaltă rată a mortalității, cauzată în principal de bolile cardiovasculare, cancer, afecțiuni pulmonare și boli infecțioase. În privința tuberculozei, boală eradicată cu 30 de ani în urmă, țara noastră deține astăzi primul loc în Europa. În urma simulacrului de reformă, care, de fapt, nu a urmărit decât să adâncească la maximum gradul de subfinanțare al sănătății publice, spitalele noastre au ajuns focare de infecții, în care oamenii intră cu o boală și ies cu două-trei. Subfinanțarea acută a făcut ca salariile medicilor din țara noastră să fie de 4-5 ori mai reduse decât ale celor din celelalte țări ale Uniunii Europene. Ca atare, în ultimii ani, circa 9.000 de medici au părăsit România, iar alți 6.500 sunt pe picior de ducă în diverse țări ale lumii.
Poate că în niciun alt domeniu reforma n-a fost atât de mimată ca în justiție. Prin așa-zisa modernizare a actului juridic, nu s-a urmărit decât politizarea excesivă a justiției, proces declanșat și realizat în perioada ministeriatului doamnei Monica Macovei. Astăzi, instanțele judiciare, și în
primul rând DNA, au ajuns adevărate arme devastatoare, cu ajutorul cărora puterea dezintegrează opoziția, încătușându-i parlamentarii, sub pretextul luptei împotriva corupției. Reforma n-a reușit să reașeze justiția în drepturile ei firești, n-a putut să-i confere calitatea de a treia putere în stat și nici s-o debaraseze de vechile ei metehne, între care și corupția. Recentul raport interimar al Comisiei Europene apreciază că în țara noastră reforma justiției bate pasul pe loc. Este, desigur, o concluzie blândă în raport cu opinia milioanelor de români care și-au pierdut total încrederea în capacitatea și moralitatea justiției. Dar, mai presus de orice apreciere, vorbește dramatica realitate, care arată că astăzi un român din cinci este implicat într-un dosar penal.
În concepția actualilor guvernanți, reforma în administrație nu înseamnă decât epurare, o acțiune drastică prin care puterea încearcă să creeze locuri de muncă pentru propria-i clientelă politică, pe care nu mai poate s-o miluiască din vistieria proprie. În mod normal, funcționarul public ar trebui să fie angajat pe baza calităților sale profesionale, probate în cadrul unui concurs organizat și desfășurat în mod cinstit, iar promovarea să fie realizată în baza rezultatelor obținute în muncă. Din păcate, și în administrație, ca și în celelalte domenii, normalitatea este o _rara avis_ .
La rândul său, reforma politică nu este decât o altă iluzie. Despre ce înnoire a vieții politice se mai poate vorbi în condițiile în care clasa politică s-a degradat, când partidele, partea sa organizată și cea mai activă, și-au pierdut identitatea doctrinară, când fiecare formațiune politică este măcinată de lupte intestine pentru putere, când instituțiile fundamentale ale statului și-au pierdut autoritatea, ca urmare a incompetenței, a politicianismului deșănțat și a încălcării flagrante a legislației pe care erau chemate s-o apere? Reducerea Parlamentului la o singură Cameră, revizuirea Constituției, conservarea actualului sistem electoral și a traseismului politic nu vor face decât să submineze democrația și statul de drept și să faciliteze reîntoarcerea inconștientă la nefericitele vremuri de dinainte de 1989. În mod practic, reforma politică preconizată de partidul de guvernământ nu urmărește altceva decât ca democratliberalii să acapareze toate pârghiile puterii, să reducă pluripartidismul la unul sau două partide, încât să nu mai simtă în ceafă presiunea niciunei coaliții, să confere Parlamentului rolul decorativ al Marii Adunări Naționale de altădată, iar guvernului menirea executorului docil, care să gestioneze treburile țării prin ordonanțe de urgență. Optând pentru autoritarism, „reformatorii” democrat-liberali ar trebui să știe că nicio dictatură n-a reușit să schimbe lumea ori să o facă mai bună, și un asemenea adevăr incontestabil ar trebui înțeles astăzi, până nu-i prea târziu!
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.