Cristina Nichita

„Educația doare”

Începutul școlii ar trebui să fie o sărbătoare. Ar trebui să ne bucurăm cu toții la vederea copiilor îmbrăcați frumos, cu flori în mâini, însoțiți de părinți zâmbitori și întâmpinați de profesori la fel de surâzători și ei. Idilic tablou. Ar trebui – și insist asupra acestui condițional-optativ –, pentru că realitățile sistemului școlar românesc mă obligă să constat că, de fapt, 15 septembrie nu este decât pe jumătate o zi festivă.

Există, desigur, multe motive întemeiate pentru care școala românească nu corespunde exigențelor și mă refer la condițiile materiale. Ceea ce mă pune însă pe gânduri la fiecare început de an școlar este, mai curând, concepția care generează educația românească în totalitatea ei.

Nu mi se pare esențial ca elevii să aibă tablete, smartphone-uri și computere de ultimă generație – nu este esențial –, așa cum nu văd de ce ar trebui să vorbească trei limbi străine la vârsta de 9 ani. Ar fi bine ca, mai întâi, să vorbească și să citească limba română cât mai corect, ceea ce ne-ar scuti de perlele anuale de la bacalaureat. Ar fi bine ca rata promovabilității la examenul de bacalaureat să crească și, în același timp, rata abandonului școlar să scadă. Ce măsuri iau decidenții din acest domeniu sensibil?

Săptămâna trecută am participat, la Iași, la conferința organizată de Inspectoratul Școlar Județean „Educația ieșeană – confluențe, metamorfoze, idealuri”. Generos și promițător titlu sub care au evoluat responsabilii educației din venerabila capitală culturală a țării.

Dincolo de concepte, de abstracțiuni și de deziderate, care i-au înflăcărat pe dascăli, aș fi vrut să aibă loc o dezbatere realistă despre școala românească, domeniu în care se pune accentul pe acumularea de cunoștințe, și nu pe dezvoltarea armonioasă a elevului, pe creativitatea sa. Chiar dacă educația privește o mare masă de tineri, ea trebuie să se concentreze asupra fiecăruia dintre ei, permițându-i o reală evoluție individuală. Școala românească este încă înțepenită într-un proiect greoi și prăfuit, conform căruia elevul trebuie să învețe pe de rost rezumate și comentarii, definiții și lecții, pe care să le reproducă papagalicește la teze, teste și examene. Rezultatul ar fi de-a dreptul comic, dacă nu ar fi, în realitate, jalnic.

La fel ca majoritatea dintre dumneavoastră, în afara carierei politice, am o îndelungată și complexă carieră de părinte, așa încât mă simt îndreptățită să mă întreb: școala românească stă pe loc sau se mișcă? Și, dacă da, încotro?