Ionuț Marian Stroe

„Experiența românească – soluție pentru criza datoriilor suverane”

Când Președintele țării a folosit pentru prima dată – culmea este că și printre primii în Europa – sintagma „criza datoriilor suverane”, mulți analiști s-au întrebat dacă nu cumva este o nouă diversiune cotrocenistă menită să abată atenția de la problemele economico-financiare interne cu care se confrunta România. Timpul trecut de atunci dovedește că măcar de această dată ni s-a spus din timp adevărul cu privire la ce li se poate întâmpla și românilor dacă nu se iau la timp măsurile necesare îmbunătățirii situației datoriilor de stat din zona euro.

Numai că, în ultimele luni de zile, lucrurile s-au inflamat destul de rău. Amânarea adoptării unor soluții clare ne-a adus în situația în care să discutăm despre scenarii în care zona euro se va sparge, ori despre cele în care întregul sistem bancar este pus la pământ. Criza datoriilor de stat din zona euro a devenit „sistemică” și Europa trebuie să acționeze la unison pentru a evita un dezastru, a declarat în 11.10.2011 președintele Băncii Centrale Europene (BCE), Jean-Claude Trichet, adăugând că economia reală a devenit vulnerabilă la riscuri tot mai grave, odată cu intrarea băncilor europene într-o zonă periculoasă și că „nu mai este timp de pierdut” în privința luării unei decizii clare privitoare la recapitalizarea sectorului bancar european. Este de urmărit în acest sens ce plan de recapitalizare a băncilor europene și de soluționare a crizei vor reuși să prezinte cancelarul german și președintele francez până la summitul G20 de la Cannes din luna noiembrie 2011, așa cum s-au angajat, dar mai ales ce costuri va implica și cine va trebui să le suporte în final.

De-a lungul timpului, pretutindeni în lume colaborarea bănci-guvern a funcționat astfel: băncile au cumpărat promisiunile de plată ale statelor, și când lucrurile ajung să meargă rău pentru bănci, guvernele se angajează să plătească. Guvernele fac astfel rost de bani pentru a plăti promisiunile electorale, băncile își asigură profitul sau, în cazul cel mai rău, supraviețuirea. Datoriile făcute cu nesăbuință de guverne trebuie plătite de alții, dar banii trebuie să ajungă înapoi la cei care i-au dat cu împrumut, în principal bănci. Dacă băncile nu își mai primesc banii, întregul sistem amenință să ajungă în colaps.

Puțin probabil însă să se ajungă la acest final, atâta timp cât se poate aplica din nou „soluția salvatoare extremă”: recapitalizarea băncilor din bani publici. Numai că de această dată, statele din zona euro s-ar putea folosi și de „experiența” românească în domeniu, cea în legătură cu împrumutul luat de la FMI și BM și din care peste jumătate se spune că s-a folosit pentru recapitalizarea băncilor comerciale din România în vederea relansării creditării pentru investiții. Sunt convins că rezultatele ar fi cu totul altele decât cele de la noi, atât în teorie, dar mai ales în practică, deși costurile ar fi suportate tot de contribuabilul de rând din țările respective.