Ion Călin

## „Februarie 1933”

Pe 16 februarie se sărbătoresc 81 de ani de la greva ceferiștilor din Atelierele Grivița din București.

În cursul anului 1932, Guvernul român a luat o serie de măsuri nepopulare, pentru a face față marii crize economice. „Curbele de sacrificiu”, care i-au afectat în prima fază doar pe funcționari, au atins în cele din urmă și categoria muncitorilor către sfârșitul anului, astfel că întreprinderile industriale au suspendat indemnizația de chirie și „alocația de scumpețe”, ceea ce a provocat reducerea salariilor muncitorilor cu aproximativ 25%. În ianuarie 1933, viața politică și socială a României era tensionată la maximum. Iuliu Maniu tocmai plecase de la conducerea Guvernului național-țărănist, provocând o criză politică însemnată. Noul prim-ministru, Alexandru Vaida-Voievod, încă nu își consolidase autoritatea suficient, mai ales că trebuia să facă față introducerii unei noi „curbe de sacrificiu”. Peste toate acestea, iarna grea contribuia la înrăutățirea condițiilor de trai. Primii care au reacționat au fost profesorii și studenții care cereau concesii economice din partea Guvernului.

Tensiunile sociale provocate de efectele marii crize economice mondiale ajung la apogeu în România la începutul anului 1933. „Curbele de sacrificiu” au fost resimțite în special de muncitorii ceferiști și petroliști. Ei s-au adresat Guvernului național-țărănist pentru îmbunătățirea nivelului de trai, însă fără mari rezultate. La Atelierele CFR Grivița din București, după ultima „curbă de sacrificiu”, muncitorii aveau un nou motiv de nemulțumiri. La 20 ianuarie, administrația a anunțat că plata salariilor se va face numai dacă lucrătorii vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani. A doua zi, s-a introdus o nouă măsură care a alimentat tensiunile, prin concedierea temporară a muncitorilor de la atelierele de vagoane. Aceștia lucrau sub cerul liber, astfel că, din cauza condițiilor meteorologice nefaste, conducerea a dispus închiderea temporară a secției.

În ziua de 1 februarie 1933, când a sunat sirena pentru pauza de prânz, muncitorii din secțiile I și II vagoane și locomotive s-au adunat în hala mare a Atelierelor și au protestat împotriva reducerii salariilor, apoi s-au deplasat spre clădirea administrativă. Reprezentanții patronatului au preluat lista cu revendicări, iar muncitorilor le-au cerut să aștepte răspunsul.

Greva a început la 16 februarie 1933 și s-a transformat repede într-o revoltă, și a dus la ciocniri între lucrătorii de cale ferată și jandarmi. Bilanțul a fost de șapte morți și 30 de răniți, între care și Vasile Roaită, un tânăr lucrător care nu avea nicio legătură cu greva. Stătea lângă ușă când a intrat armata și a început să tragă. A fost rănit din întâmplare și a murit la spital a doua sau a treia zi.

Ulterior, propaganda comunistă l-a transformat pe Vasile Roaită în erou al clasei muncitoare. Un „erou” mort servea mult mai bine propagandei și nu cerea niciun fel de compensații. S-au făcut mai multe arestări. Cel care a coordonat politic reprimarea revoltelor muncitorești era Armand Călinescu, subsecretar de stat la Interne, asasinat de legionari câțiva ani mai târziu, când devenise prim-ministru.