Filip Georgescu

Fiecare dintre noi știm că, în momentul de față, agricultura reprezintă un important domeniu de activitate care, punând în valoare posibilitățile de care dispune, dar și cu ajutorul susținut al statului și al Uniunii Europene, poate asigura necesarul de produse agroalimentare și, prin aceasta, securitatea alimentară a populației și, nu în ultimul rând, poate ajuta la înlăturarea efectelor crizei economice care nu se mai termină.

După cum am mai spus de la această tribună, agricultura noastră continuă să fie dezorganizată, suprafața agricolă este fărâmițată, iar producția de cereale este foarte redusă în comparație cu celelalte țări europene. Așa se face că o mare parte din necesarul de produse agroalimentare se importă, ceea ce duce an de an la mărirea datoriei externe a țării.

În anul 2010, potrivit datelor puse la dispoziție de ministerul de resort, carnea de porc proaspătă sau refrigerată, de exemplu, deține primul loc în privința importurilor, valoarea cantităților importate ridicându-se la 275 milioane de euro. De asemenea, este deficitară și balanța comercială la lactate. În anul de referință am exportat produse lactate în valoare de 40 de milioane de euro, dar am făcut importuri de asemenea produse în valoare de 160 de milioane de euro. În context, trebuie menționat faptul că efectivele de bovine din țara noastră au scăzut de la 1.713.000 capete în anul 2004, la aproximativ 1.300.000 în anul 2010. Este cea mai drastică scădere a numărului de vaci cu lapte din ultima perioadă, aceasta din cauza lipsei unor politici coerente în domeniul zootehniei, dar și eliminării subvențiilor din acest sector vital al agriculturii. Cunoscut drept „mineritul de suprafață” al zootehniei, sectorul creșterii bovinelor reprezintă o problemă majoră a agriculturii românești. Se constată că, din anul 1990 încoace, producția de lapte este în continuă scădere, aceasta deoarece la ora actuală, în România, peste 60% din ferme sunt ferme mici, de 1-2 capete, iar numai 20% din producția de lapte ajunge în fabricile de procesare, restul rămânând în ferme.

Chiar dacă, în ultima perioadă, numărul fermelor de 20-30 de capete de animale este în creștere, totuși lipsește o viziune clară în dezvoltarea acestui important sector. Din nefericire, ca peste tot în țară, se constată și aici anumite divergențe: procesatorii vor să achiziționeze laptele cât mai ieftin, fermierii, la rândul lor, doresc un profit cât mai mare, iar comercianții vor câștiguri pe măsură. Așa se face că, de la circa 1 leu, costul laptelui la producător, în raftul magazinelor prețul ajunge la circa 4 lei. Deci se observă că prețul acestui produs este ridicat de către cei care se ocupă de procesarea, ambalarea și vânzarea laptelui.

Având în vedere că produsele lactate sunt foarte căutate, este imperios necesar să existe o organizare cât mai riguroasă în domeniu și, în același timp, ministerul de resort să aibă o viziune și o strategie pe termen mediu și lung privind producția și procesarea laptelui, măsuri care să ducă la uniformizarea producției de lapte pe tot timpul anului și la stabilirea unui preț constant pe parcursul anului. Prin noua strategie, Ministerul Agriculturii are datoria să stabilească o colaborare strânsă cu băncile comerciale pentru susținerea fermelor agricole în general și a fermelor zootehnice în special. Creditele acordate de băncile comerciale trebuie să aibă o dobândă cât mai mică pentru stimularea dezvoltării acestui sector, adică să aibă condiții de susținere egale cu țările din Uniunea Europeană. Aceasta presupune ca agricultura să obțină un procent cât mai ridicat din produsul intern brut.