Ion Eparu

„Fiecare zi care trece fără să ne preocupăm de modificarea Legii educației este o pierdere”

Constat cu dezamăgire, în primul rând în calitate de profesor universitar și apoi de parlamentar, că actuala Lege a educației prezintă importante deficiențe, peste care nu vom putea trece decât printr-o viziune unitară, corectă și echilibrată și, nu în ultimul rând, prin voința politică necesară pentru a aduce schimbări consistente asupra sistemului de învățământ românesc.

Consider că există multe prevederi în această lege care ar trebui modificate de urgență. Nu propun să bulversăm copiii, părinții și profesorii într-o măsură mai mare decât s-a întâmplat deja, dar cred că se impune o formulă care să aducă un plus de calitate. Din experiențele anilor trecuți, observăm o promovabilitate din ce în ce mai scăzută la examenele importante, și mă refer aici la evaluarea națională și la bacalaureat. Un exemplu concret îl reprezintă rezultatele recente dezastruoase ale simulărilor la nivel național.

Adoptarea unor măsuri eficiente, în concordantă cu tehnologia avansată, dar și cu cerințele economice actuale, nu reprezintă un act facil, ci necesită timp și o evaluare atentă a nevoilor celor implicați.

Sistemul educației naționale este înscris, în momentul de față, pe traiectoria unui cerc vicios extrem de neproductiv. Imediat după anii ʼ90, deși, în ansamblul său, societatea a acceptat axioma că sistemul de educație este o prioritate națională, în marea lor majoritate guvernele, ca, de altfel, și Legislativul, au lăsat la periferia preocupărilor acest domeniu al vieții sociale. S-au propus, s-au introdus și au produs efecte măsuri care însă nu au reușit să rezolve nici pe departe problemele de fond ale sistemului de educație. De fiecare dată, măsurile gândite au vizat doar o parte a actorilor sistemului (fie doar elevii și studenții, fie dotările, fie cadrele didactice), astfel încât niciodată măsurile nu au tratat sistemul unitar.

Grav este că, de-a lungul timpului, atât în Parlament, cât și în funcții guvernamentale, mergând până la funcția de prim-ministru, au fost oameni din sistemul de învățământ, dascăli. Dezinteresul societății față de meseria de dascăl a mers până acolo încât aceștia, dascălii, merg cu pantofii găuriți în talpă, nu din neglijență, ca unii dintre înalții funcționari europeni care dictează asupra viitorului nostru, ci pur și simplu pentru că acesta este nivelul lor de viață.

Provocarea principală în aceste condiții o reprezintă corelarea interesului cadrelor didactice cu a țintelor pe care le urmărește sistemul în ceea ce privește beneficiarii.

Sistemul de învățământ românesc s-a bazat în ultimii ani pe acumularea masivă de informații, și nu pe formarea profesională a tinerilor. Asistăm la crearea unor generații de tineri dezorientați, nepregătiți din cauza excesului de informații și a lipsei de organizare a metodelor de asimilare. Ceea ce vedem acum sunt rezultatele, nu cauzele. Avem nevoie să instruim tinerii în așa manieră încât aceștia să își găsească ușor loc în societate și pe piața muncii din România. Din nefericire, sistemul de învățământ actual nu oferă tinerilor posibilitatea integrării acum și aici, fenomen care a dus la o migrare masivă a tinerilor competenți în afara granițelor țării.