Mircea Diaconu

Firește, e un club în interiorul Parlamentului, proaspăt înființat, un club de discuții parlamentare, bineînțeles. Asta e situația, va trebui să mă descurc, n-am nicio vină și niciun merit dacă nu izbutesc să le captez atenția.

Trec la subiect. Vedeți, înainte de 1989, primeam, muncind, tot felul de premii, de diplome naționale, internaționale, cu foarte mare greutate profesională, dar cu niciun plic alături. Acest obicei de a dubla un premiu, o diplomă cu un plic a intervenit după 1989 și iată-mă în 1990 și nu mai știu cât, când iau primul premiu național cu adevărat și alături un plic. Eram îmbrăcat în costum, cravată, l-am deschis discret și am văzut de sus în jos cam ce era acolo. Când mi-a venit rândul la discurs, am spus următorul lucru: „Sunt onorat, fericit, vă mulțumesc foarte mult, dar, pentru că vremurile sunt grele, am hotărât, și declar public, să donez acest premiu unor copii săraci. Și, pentru că primii copii săraci pe care o să-i văd, probabil, când o să ies de aici sunt chiar ai mei, am să donez acest premiu copiilor mei.”

Avem o mare problemă și am declarat-o public. Văzând de sus în jos suma și stabilind că vreau să le iau adidași – eu am doi copii, egal patru picioare –, iar premiul nu ajungea decât la trei adidași, încât am donat în plus, am sponsorizat acel premiu, alături de statul român din 1990 și nu mai știu cât, și am completat acea sumă necesară.

Revin la subiect. În zilele noastre, primesc o hârtie, pe care ați primit-o toți, probabil, în alb, ca din partea mea – și eu habar n-aveam! –, un fel de cerere-tip către secretarul general al Senatului de a dona – firește, eu, și nu altcineva – 20% din indemnizația mea de senator.

Acum revin și explic. Din clipa aceea – mă refer la anul 1990 și ceva –, am hotărât să-mi controlez orice donație. Nu dau niciun ban aiurea, pentru că sunt personajul principal din filmul „Filantropica”, nu dau bani la cerșetori niciodată, le iau pâine la copiii cerșetori, dar nu dau bani.