Nicolae Giugea

„«Grânarul Europei»... importator net de alimente”

În anul 1979, Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite a declarat ziua de 16 octombrie ca Zi mondială de luptă împotriva foametei și a sărăciei. Este o zi cu un simbolism cu totul aparte, care ne aduce aminte faptul că, la nivel planetar, una dintre principalele probleme ale umanității este, astăzi, legată de accesul la hrană. De mici copii, chiar din școală, am fost învățați că România are un potențial agricol de invidiat, pe care l-au constatat însuși Alexandru Macedon, în campaniile sale expansioniste, precum și împărații romani cuceritori, precum și, mai târziu, puterile angrenate în cel de-al Doilea Război Mondial. Frecvent ni s-a spus că luncile și câmpiile Dunării sunt atât de bogate încât pot să asigure o masă bogată și sănătoasă pentru mai bine de 80 de milioane de locuitori. Am fost mereu mândri de acest potențial, l-am promovat ca deviză națională mai mereu, însă aproape niciodată el nu a prins consistență în realitate.

Încă de la celebrele lucrări ale Clubului de la Roma, din anii ’70, savanții au avertizat că principala provocare pe care o va avea de înfruntat umanitatea în secolul XXI va fi accesul la resursele alimentare. Încă de atunci s-au prefigurat o creștere accelerată a populației globului, o scădere accentuată a suprafețelor fertile care pot fi destinate culturilor agricole și o creștere a prețurilor materiilor prime utilizate în agricultură.

S-au scurs aproape 50 de ani de la primele avertizări, iar statele cu relativă conștiință pentru prosperitatea propriilor popoare au luat măsuri adecvate și astăzi nu numai că satisfac pe deplin cererea internă, ci sunt și exportatoare de produse agroalimentare către statele fără potențial sau către cele cu o agricultură slab guvernată. În această din urmă categorie de state se numără și România.

În ciuda potențialului agricol uriaș, agricultura românească se zbate între indecizii, slabă finanțare, prost management și ineficiență în gestionarea producției agricole și în valorificarea în condiții optime a acesteia. Pentru această stare de lucruri nu putem da vina pe factori externi sau pe inamici nevăzuți, ci doar pe incompetența guvernamentală care s-a succedat în România în ultimii 27 de ani.

Nu pot să contest faptul că în România, în ultimii ani, au apărut și există oaze de performanță în agricultură. Aici, prin efort propriu, fermierii au reușit să crească cantitativ producțiile, produsele lor să fie superioare calitativ, iar competitivitatea acestora să fie tot mai puternică.

Din păcate, cazurile sunt puține, încă neconsolidate concurențial și încă vulnerabile în fața celorlalți producători europeni. Acestea sunt numai excepțiile favorabile.

Din păcate însă, producția agricolă generală se judecă, de cele mai multe ori prin cifre, pe medii naționale și prin comparații cu sistemele performante. De exemplu, deși anul 2017 este un an agricol de excepție, producția medie, de pildă, la un hectar de grâu trece puțin peste 4 tone, în vreme ce producția medie în Germania este de aproape 8 tone la hectar. Și acesta este doar un singur exemplu. Apoi, trebuie să vedem că, deși pământul românesc este roditor, nu tot este cultivat, nu tot este lucrat. Încă mai avem în România câteva sute de mii de hectare care zac în pârloagă.