O tânără doctorandă de la Harvard întoarsă pe plaiuri românești, novice în ale politicii dâmbovițene, reușește, la doar câteva săptămâni de la numirea în funcția de ministru, să dea peste cap întreaga poveste construită chibzuit în jurul accizei la benzină și motorină de către șeful ierarhic, tânărul „dottore”, cu mai puține cunoștințe economice, dar cu o mai bună înțelegere a politicii, mai ales în an electoral.
Ioana Petrescu lasă de înțeles într-o declarație în presă că fără introducerea accizei suplimentare de 7 eurocenți la combustibil se creează pericolul ca pensiile și salariile să nu mai poată fi plătite de către stat. Declarația a inflamat întreg mediul politic, și nu numai, mai ales că venea de la actualul ministru de finanțe. De la consilieri până la însuși premierul Ponta, pe post de „traducător al ministrului de finanțe”, au sărit în a o apăra pe „săraca” Ioana Petrescu, încercând să explice că a fost o declarație înțeleasă greșit și că, de fapt, banii colectați de la cetățeni vor merge către dezvoltarea infrastructurii.
Cine spune însă adevărul și cine minte?
Vorbim de un ministru care face o declarație nefericită, lăsând să se înțeleagă că fenomenul finanțelor publice reprezintă o necunoscută pentru dânsa? În acest caz, doamna Petrescu ar trebui să urmeze un curs intensiv de înțelegere a fenomenului „bugetului de stat” și cum se construiește acesta, poate chiar să-și continue studiile în finanțe publice la Oxford, Cambridge sau Sorbona.
Există oare un sâmbure de adevăr? Poate chiar avem probleme cu încasările la bugetul de stat, iar nivelul scăzut de colectare a lăsat găuri în fondul de pensii și salarii.
O bâlbâială în ceea ce privește repartizarea banilor proveniți din suplimentarea accizei la combustibil a existat încă de la început. Este imposibil, din punct de vedere tehnic, să spui: „Acești bani se duc acolo”, explica ministrul transporturilor Dan Șova. „Creșterea accizei la carburanți a fost o măsură pentru evitarea deflației”, explica un alt ministru, cel delegat pentru buget, Liviu Voinea. În tot acest timp, premierul Victor Ponta se străduiește din răsputeri, jucând rolul traducătorului, să explice pentru poporul iubitor de talk-show-uri că banii vor merge în construirea de autostrăzi și drumuri.
Singurul lucru cert din această poveste și asupra căruia există un consens din partea tuturor este cine va suporta creșterea accizei. Aceasta se va regăsi la pompă și vor plăti consumatorii. Și asta pentru că, în timp ce la finanțe domnește haosul, iar Guvernul este „preocupat” cu investițiile în infrastructură suportate tot de cetățean, pe ideea „Vrei să circuli, plătește!”, se uită că există fonduri europene care ar putea fi atrase pentru construirea de drumuri și autostrăzi și care zac undeva pe la Comisia Europeană, pentru că nu are cine să le atragă.
În timp, vom vedea dacă vorbim de bani colectați în an electoral cu scopul de a fi utilizați pentru a cumpăra
bunăvoința baronilor locali sau dacă sunt bani necesari pentru a acoperi plata salariilor și pensiilor sau, de ce nu?, în cel mai fericit caz, poate chiar vom circula pe drumuri și autostrăzi noi.
Însă problemele de fond rămân. Nu există o coerență în politica fiscală promovată de Guvernul Ponta, nu se iau măsuri care să sprijine mediul de afaceri, nu există o predictibilitate, și toate acestea vor îngreuna atragerea de noi investiții, de noi venituri la bugetul de stat, crearea de noi locuri de muncă, pornirea de proiecte în parteneriat public-privat. Iar, în final, factura va fi decontată tot de cetățean, care va plăti câte o nouă taxă sau câte un nou impozit pentru a acoperi incompetența și lipsa de acțiune a actualei puteri.
## „Aceeași poveste a fondurilor europene”
Bâlbâieli, amatorism și corupție, în câteva cuvinte: politica Guvernului privind fondurile europene. Ne aflăm deja în luna aprilie a lui 2014, primul an al noului exercițiu financiar european, iar prioritățile Guvernului sunt încă o necunoscută nu numai pentru publicul larg, dar și pentru cei care ar trebui să le stabilească. Ministerul Fondurilor Europene abia a finalizat draftul Acordului de parteneriat cu UE, a treia formă a acestuia, după ce Comisia Europeană a spus un nu categoric celorlalte variante transmise de autoritățile române. Or’, dacă nici pe foaie nu putem să trecem o strategie de finanțare din fonduri europene, cum vom putea să le atragem? La șapte ani de la aderarea la UE încă ne întrebăm unde ar trebui să direcționăm banii. Lipsa unei strategii ne costă pe toți și se regăsește în noi taxe și impozite.
Lucrurile nu sunt cu mult mai diferite nici în cazul celorlalte programe de finanțare lansate de membrele non-UE, iar un exemplu în acest sens îl reprezintă Mecanismul Financiar Norvegian 2009–2014, prin care România ar trebui să beneficieze de 115 milioane de euro nerambursabili. Același amatorism al instituțiilor românești, aceeași corupție fac ca aceste fonduri să fie de neatins pentru multe ONG-uri, care se confruntă cu o lipsă de transparență a autorităților de management. Apelul a peste 20 de organizații neguvernamentale transmis ministrului justiției și celui al fondurilor europene și prin care se semnalează nereguli în modul de administrare a proiectelor predefinite nu ar trebui să rămână fără un răspuns.
Sistemul de finanțare a societății civile este disfuncțional și, de cele mai multe ori, contrar necesităților expuse de aceasta. Probleme rezidă încă de la început, din 2012, când au fost semnate cele două memorandumuri cu Guvernul din Norvegia, respectiv din Islanda și Liechtenstein, și totul a fost un eșec. Domeniile prioritare pentru finanțare au fost negociate de Guvernul român fără o dezbatere în prealabil și au fost stabilite fără a se ține cont de realitățile sociale.
Se vorbește de reformă, de creșterea gradului de absorbție a fondurilor europene, însă cei care ar trebui să realizeze aceste deziderate refuză să accepte că reforma trebuie începută din interiorul propriilor instituții. Ministrul fondurilor europene, tehnocrat declarat, nu a luat nicio măsură de depolitizare a sistemului și de decăpușare a autorităților de management pentru programele operaționale. Dezinteresul actualei puteri este vădit și asta pentru că reprezentanții acesteia au mai mult de câștigat în contextul actual decât dacă s-ar realiza o reformă ca la carte.
*
„Justiția din România. Răspund și magistrații pentru faptele lor?”
Articolul 5 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează protecția libertății fizice a persoanei și, mai ales, dreptul acesteia de a nu fi arestată sau deținută în mod abuziv. Dreptul la un proces echitabil, atât în domeniul civil, cât și penal, este garantat de articolul 6 al Convenției europene a drepturilor omului. În sensul art. 6, prin proces echitabil se înțelege dreptul „de a fi audiat în mod echitabil, în mod public și într-un interval de timp rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, legal constituită”. Articolul 6 conține, de asemenea, principiul prezumției de nevinovăție până în momentul stabilirii vinovăției. Aceste drepturi au constituit obiectul celor mai multe plângeri formulate la CEDO de către reclamanți împotriva statului român, iar multe dintre aceste acțiuni în instanță au fost câștigate în dauna României, țara noastră fiind campioana Europei la acest capitol. Cel mai recent caz s-a petrecut zilele trecute, când fostul șef al BCR Gorj și-a găsit dreptatea la CEDO, după ce a petrecut 15 luni în arest preventiv, pentru ca, în final, să fie găsit nevinovat în dosarul pentru care anchetatorii au cerut și obținut arestarea preventivă.
Statul însuși, căci asta spune și Constituția, este garantul libertăților și drepturilor individuale. Acest lucru presupune, așadar, existența unor instituții care sunt create, organizate și funcționează tocmai în vederea garantării și respectării drepturilor fundamentale ale cetățenilor, normal fiind ca toate instituțiile fundamentale să funcționeze în concordanță cu valorile universal-democratice. În același timp, statul român pierde zeci de procese la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind obligat să achite despăgubiri de sute de milioane de euro, mai precis peste 485 de milioane de euro în perioada 2008–2013, pentru că instituțiile reprezentând autoritatea încalcă tocmai principiile enunțate mai sus, încadrate ca fiind erori judiciare. Vorbim de sume uriașe de bani care ar putea să meargă către investiții sau alte domenii, dacă s-ar găsi și voința necesară ca anumite erori care pornesc din sistemul judiciar românesc să fie corectate.
În prezent, Constituția prevede că: „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.” Principalele probleme pornesc de la două lucruri simple și care puteau să fie soluționate până acum. În primul rând, sentințele internaționale nu sunt transpuse și în legislația românească, astfel încât multe din procesele pierdute au același obiect. În al doilea rând, statul român nu a fost niciodată interesat să recupereze banii pierduți, deși are pârghiile necesare s-o facă. Până să intre în vigoare noul Cod de procedură penală, statul român, prin Ministerul Finanțelor, era obligat ca, în cazul unei sentințe internaționale, să înceapă o acțiune în regres împotriva aceluia care a provocat situația generatoare de daune. Nu există în prezent nicio acțiune de acest fel, deși vorbim de sute de milioane de euro, deși există mulți cetățeni români care nu și-au recuperat daunele câștigate în instanța europeană. Mai mult decât atât, prin noile prevederi ale Codului de procedură penală se renunță la caracterul obligatoriu al acțiunii în regres, lăsându-se astfel o portiță statului român pentru a-i putea ierta pe cei ce se fac vinovați de pierderea de bani publici.
Până când nu va exista o instituție reală a răspunderii magistraților și nu se va asigura acest echilibru în balanța responsabilitate-independență, România va continua să piardă procese la CEDO, iar noi, românii, vom continua să plătim pentru ele.
„Cetățeanul român, o luptă continuă pentru respectarea drepturilor”
Potrivit constituțiilor țărilor democratice, în calitate de cetățeni ai unui stat, indiferent că ne aflăm în interiorul granițelor sau în afara lor, avem dreptul la integritate fizică și psihică, la educație, la sănătate. În același timp, avem obligația de a respecta legile și de a plăti taxe și impozite în contul unui stat, pentru ca acesta să funcționeze și să garanteze drepturile consacrate de legea fundamentală.
Însă a fi cetățean în România, de cele mai multe ori, înseamnă o luptă continuă pentru a ți se recunoaște drepturile constituționale. Niciodată nu poți fi sigur că drepturile tale, dobândite încă de la naștere și asupra cărora nu se negociază, nu îți sunt încălcate tocmai de acele instituții ale statului înființate pentru a-ți asigura protecția și siguranța. În țara lui „lasă că merge și așa” nu există un acces egal la educație, nu se garantează locuri de muncă, iar ca plătitor de taxe și impozite nu ai acces la servicii de calitate, ești mâncat de viu de câini pe stradă, riști să te îmbolnăvești la fiecare pas din cauza alimentelor alterate.
Drepturile cetățenilor sunt transformate într-o afacere a celor care ajung la cârmă și care controlează resursele financiare, acestea există doar pe hârtie, pentru că legea fie nu este aplicată, fie este aplicată într-un mod parțial.
Pe agenda publică recentă a apărut subiectul „mafiei cărnii”. S-au descoperit zeci de nereguli, s-au găsit produse expirate, marfă depozitată în condiții improprii, ambalaje deteriorate, carne alterată și se vorbește de grupuri infracționale și de prejudicii de peste 15 milioane de euro. Am văzut o acțiune în forță a procurorilor DIICOT, ajutați de SRI, care s-a finalizat cu arestări. Mă întreb unde au fost până acum ANAF, ANPC sau ANSVSA, instituții care ar trebui să garanteze protecția consumatorului și să lupte cu evaziunea fiscală, pentru ca acești bani să meargă la educație, la sănătate, să se regăsească în servicii.
În septembrie 2013 un anunț îngrozea o țară întreagă: un copil de 4 ani a murit după ce a fost atacat de o haită de maidanezi. Parlamentul a adoptat o lege privind câinii fără stăpân, în care s-a stabilit, printre altele, un termen de 14 zile lucrătoare în care câinii sunt ținuți în adăposturi, după care, dacă aceștia nu sunt revendicați sau adoptați, pot fi eutanasiați. Au trecut aproape 7 luni. Azi avem o situație similară, a unei femei decedate într-un parc dintr-un sector al capitalei, pe corpul căreia s-au găsit nu mai puțin de 20 de mușcături de câini. Patrupezii ar fi aparținut Primăriei Sectorului 2 și unor ONG-uri. Cazurile acestor primării care nu au reușit în atâția zeci de ani să rezolve problema câinilor fără stăpân, a edililor care au permis dezvoltarea unor adevărate afaceri în jurul acestor maidanezi sunt o altă dovadă că instituțiile statului nu își fac treaba.
Tot zilele trecute afirmațiile unor medici psihiatri țineau prima pagină a ziarelor. Ei atrăgeau atenția că această criză economică a generat, în România, tot mai multe situații în care unele persoane ajung la psihiatru cu stări depresive de diferite intensități, ce debutează în contextul iminenței șomajului sau al pierderii locului de muncă, numărul acestora dublându-se numai în ultimul an. Statisticile oficiale arată că rata șomajului a fost în ianuarie de 7,3%, în creștere continuă în ultimii ani. Oare avem un guvern orb sau surd? La Palatul Victoria situația se prezintă altfel? Pentru premierul Victor Ponta și miniștrii săi, adică aceia care ar trebui să atragă investitori, să elaboreze o strategie de creare de locuri de muncă, să ia măsuri de stimulare a mediului de afaceri și
*
să asigure în final dreptul la muncă, aceste date statistice care reflectă realitatea nu sunt de luat în serios?
Aceste cazuri sunt doar câteva dovezi că pentru instituțiile statului cetățeanul nu are nicio valoare. Întărirea statului și a structurilor sale se impune, pentru că dacă o țară merge către colaps se produce și o prăbușire a societății.
*
„Guvernul _copy-paste_ – azi inițiativele legislative”
În luna mai a anului trecut, împreună cu mai mulți colegi parlamentari, am inițiat o propunere legislativă care viza eliminarea taxei radio-TV, principalul motiv constituindu-l faptul că dreptul la informare prevăzut de Constituție nu poate fi transformat într-o obligație. Bineînțeles, așa cum se întâmplă cu majoritatea propunerilor venite din partea parlamentarilor, aceasta a fost trecută pe repede înainte prin Parlament și scoasă din circuitul legislativ în doi timpi și trei mișcări.
Principalii opozanți au fost societățile de radiodifuziune și TV susținute de un guvern condus de același Victor Ponta de azi, care și-a pus în funcțiune mașinăria de vot pe care o deține în Parlament pentru a respinge proiectul, atât la Camera Deputaților, cât și la Senat. Nu a existat o dezbatere serioasă privind oportunitatea unui astfel de proiect. În niciun moment nu s-a pus în discuție situația TVR-ului și a Radioului public, două instituții de stat ale căror pierderi sunt acoperite din banii cetățenilor. La momentul respectiv, Guvernul transmitea, în scris, un punct de vedere, care poate fi și în prezent consultat pe pagina de internet a Camerei Deputaților, în care ne explica că exercitarea dreptului la informație este asigurată de stat, dar că pentru aceste servicii cetățeanul trebuie să plătească o „taxă de informare”, subliniindu-se că acest lucru se întâmplă în toate statele UE.
Astăzi, același Victor Ponta, care într-adevăr în prezent se află în fruntea Cabinetului cu numărul 3, probabil mult mai bun și mai eficient decât cel cu numărul 2, ne explică că „obligativitatea pentru toți oamenii de a plăti o taxă e o chestiune depășită” și că Televiziunea și Radioul public trebuie să beneficieze de sprijin de la bugetul de stat, așa cum se întâmplă în aceleași state membre ale UE.
Premierul și-a manifestat intenția de a desființa taxa radio-TV, urmând să asistăm la un _copy-paste_ al inițiativei noastre legislative. Este adevărat că, în viziunea premierului, acest lucru ar urma să se întâmple la anul și după o eventuală comasare a celor două instituții.
Reamintesc domnului prim-ministru, așa cum se spune și în punctul de vedere transmis către Parlament și care poartă semnătura domnului Ponta, că, potrivit legii, taxele încasate de la contribuabili se constituie în venit propriu și sunt direcționate, în principal, către salarii și achiziții curente. Or’, comasarea a două instituții, cu o activitate care se desfășoară într-un mod diferit, nu va scădea cheltuielile precizate anterior.
Cu toate acestea, ce s-a schimbat de anul trecut și până în prezent, ca să îl determine pe premier să își schimbe punctul de vedere? De ce stimabilii domni guvernanți au spus nu unui proiect, semnat de 39 de deputați și senatori, care viza aceeași măsură trâmbițată azi pe toate posturile de televiziune de Victor Ponta? Realitatea este aceeași ca și aceea din anul 2013, ba, mai mult, TVR-ul este pe punctul de a intra în insolvență.
Este un nou discurs populist al unui premier care se află în campanie electorală, care încearcă să acapareze toate mecanismele statului, inclusiv puterea legislativă, dorind să transforme Parlamentul într-un apendice al Guvernului.
De ce trebuie să mai așteptăm un an? Soluția este în puterea președintelui celui mai mare partid aflat la putere, iar aceasta este să propună și să treacă prin Parlament o conducere a TVR apolitică, al cărei principal obiectiv să nu fie promovarea minciunilor actualei puteri, ci profesionalizarea activității și o politică de management coerentă, care să conducă la soluții viabile.
*
„Urgențele întârziate ale Guvernului Ponta”
Guvernarea prin ordonanțe continuă. Săptămâna trecută am avut Legea electorală. Nu mai este deja o noutate că actualul Cabinet Ponta a decis modificarea actelor normative care vizează organizarea de alegeri, suprapunând scrutinul de la europarlamentare cu cele parțiale pentru mai multe colegii de deputat și senator vacantate din 2013 și până în prezent.
Aceste acțiuni ale premierului Ponta demonstrează, încă o dată, că interesul național este o chestiune ținută bine ascunsă și scoasă ca din joben doar atunci când există un interes personal. Așa cum aflăm și din expunerea de motive a OUG, s-a luat în considerare, și citez, că „sunt elemente ce vizează interesul general public și constituie situații de urgență și extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată”, o justificare devenită mai degrabă una standard folosită în textele emise de Guvern, decât una al cărei sens să se regăsească și în realitate. Și asta dacă nu cumva domnul Ponta a inventat urgența întârziată. OUG-ul în discuție vizează organizarea de alegeri parțiale pentru șase colegii parlamentare rămase libere, unele dintre ele acum mai bine de un an.
O altă mențiune prin care Guvernul motivează urgența emiterii actului normativ este, și citez din nou, „în această situație s-ar ajunge la imposibilitatea organizării de alegeri parțiale, ceea ce va conduce la imposibilitatea cetățenilor de a fi reprezentați în Parlament”. Și îl întreb pe domnul prim-ministru, care este în același timp și liderul celui mai mare partid din România, precum și pe domnul Antonescu, autoproclamat în prezent lider al opoziției și președinte al PNL, până acum cine i-a reprezentat pe cei aproximativ 600.000 de cetățeni locuitori ai acestor colegii? De ce situația generată nu a reprezentat o urgență până în prezent? Și, cel mai important, cine răspunde pentru faptul că pe aceste colegii au fost susținuți oameni cunoscuți pentru problemele cu legea? Pentru că, da, domnilor lideri ai fostului USL, vorbim de colegii majoritatea rămase libere în urma pierderii funcțiilor de către anumiți deputați și senatori ca urmare a unor decizii definitive în instanță sau care au ales să își dea demisia pentru a întârzia procesele existente pe rol la ÎCCJ și care au fost acceptați pe listele unor partide conduse de politicieni pentru care principii precum integritatea și competența sunt un deziderat de neatins.
Vorbim de un nou joc politic făcut de actuala alianță PSD–UNPR–PC–UDMR, în care adevăratul obiectiv nu îl reprezintă prioritățile societății românești, ci dorința de acaparare a puterii. Pentru o astfel de atitudine există un electorat care să taxeze minciunile promovate de-a lungul anilor de cei care azi se află la cârmă.
Ce se întâmplă însă atunci când, motivând un interes național, se încalcă legea și nu există o instituție, precum cea a Avocatului Poporului, politizată tot prin grija actualei puteri, care să sesizeze nerespectarea unor prevederi în vigoare potrivit cărora: în cazul eliberării unui colegiu de parlamentar, trebuie organizate alegeri în maximum 3 luni, fiecare inițiativă legislativă trebuie supusă dezbaterii publice, Legea
electorală nu poate fi modificată înainte de organizarea de alegeri cu mai puțin de 6 luni sau faptul că ordonanțele de urgență nu pot afecta drepturile electorale?
Sunt probabil întrebări care vor rămâne fără un răspuns.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.
Ovidiu Ioan Dumitru · 1 aprilie 2014 · monitorul.ai