Începând cu vara anului 2012, în România, țară membră a Uniunii Europene și membru al NATO, a fost desființată _de facto_ o instituție constituțională fundamentală pentru statul de drept din țara noastră. Este vorba despre instituția Avocatului Poporului care, chiar dacă încă mai are un sediu, o conducere, un fax și un staff tehnic, practic ea nu își mai exercită nici rolul și nici funcțiile stabilite prin Constituție și prin legea organică. De la Adrian Năstase și până astăzi guvernele au luat prostul obicei de a uita de existența Parlamentului ca for legiuitor suprem și au legiferat pe calea ordonanțelor de urgență, mai mult sau mai puțin conforme cu Legea fundamentală a statului.
Trebuie să fii cel puțin naiv să mai crezi sau să mai speri astăzi că domnul Victor Ciorbea își va face datoria și va îndeplini funcțiile consacrate prin Legea Avocatului Poporului. Cum poți să ai astfel de așteptări, când această instituție este condusă de un om care are datorii la băncile comerciale de peste 1,5 milioane euro, pe care nu le poate sau nu le-a putut niciodată onora? Cum poți considera un om dator vândut că ar putea fi independent în acțiunile sale?
Marea mea nelămurire este de ce nu se mai constituie de urgență o comisie de anchetă care să investigheze modul în care un salariat la stat a luat credite mai mari decât i se pot aproba unui IMM cu 200 de angajați!
Cu toate acestea, ordonanțele curg una după alta, iar prin lentilele aburite de obediență ale domnului Victor Ciorbea nu se văd motive de neconstituționalitate. Astăzi, angajații din învățământ reclamă neconstituționalitatea ordonanței care masacrează Legea educației naționale. Partidele politice condamnă ordonanțele date pentru a obține avantaje nemeritate în alegeri. Mediul de afaceri contestă bulversarea drepturilor și libertăților economice doar prin condeiul unui ministru nepriceput. Întreaga societate românească așteaptă ca Victor Ciorbea să acționeze într-un fel, oricare ar fi acela. Din păcate pentru noi toți, acest lucru nu s-a întâmplat și nu se va întâmpla. Victor Ciorbea a desființat Avocatul Poporului și a transformat această instituție în avocatul intereselor obscure ale unui partid sau altul, ale puterii în general.
A ignora inacțiunea Avocatului Poporului este un lucru extrem de grav. Mâine ne putem afla în situația în care vom fi îngăduitori și cu alte instituții fundamentale ale statului de drept. Dar, vă aduc aminte că statul de drept nu se negociază.
Pentru aceste motive, vă solicit să modificăm Legea de organizare și funcționare în sensul în care, dacă nu dorește, Avocatul Poporului să fie constrâns să-și execute funcțiile, lucru despre care într-o democrație consolidată nici nu s-ar pune problema. Chiar săptămâna următoare intenționez să depun o inițiativă legislativă prin care contestarea ordonanțelor de urgență ale guvernului să nu mai depindă doar de buna sau proasta dispoziție a celui care ocupă vremelnic scaunul Avocatului Poporului.
„Reforma din sănătate – fata morgana a guvernării românești”
Este de domeniul evidenței faptul că în ultimii zece ani politica de sănătate din România a primit, de la an la an, tot mai multe resurse financiare publice, însă calitatea serviciilor publice a scăzut. „Nu avem pansament! Medicamente!? Glumiți? Nu avem paturi disponibile să vă internăm! Am terminat programul! Vino la cabinetul particular de peste drum! Dacă ai nevoie de sânge, bagă banu’! sau „Nu e suficient ce ați pus în plic, domnule pacient!”. Sunt toate realități ale sistemului de sănătate din România. Și, de parcă nu ar fi îndeajuns, spitalul românesc a ajuns să nu mai reprezinte speranța pentru viață sau pentru însănătoșire, ci acel loc în care, dacă ai șansă, intri cu o boală și nu ieși cu două!
Nu cred că este partid politic sau candidat la o funcție publică din România care să nu cunoască aceste lucruri, care să nu prevadă pompos reforma ca element în documentele programatice și programele electorale însă, odată alese sau aleși, reforma din sănătate rămâne atârnată la perfuzii și uitată pe considerent că nu ar fi o mare prioritate. Nu au curs nici două zile și nici doi ani, ci aproape 25 de ani de la căderea comunismului, iar accesul populației la servicii moderne de sănătate este în multe situații mult mai limitat decât în perioada de tristă amintire.
Mă uit cu uimire în societatea românească și văd un total dezinteres pentru a doua prioritate a unei societăți moderne, după educație. Dacă guvernele sunt fie dezinteresate, fie corupte, fie incompetente să se preocupe real de această problematică, mi-aș dori ca societatea românească,
reprezentații societății civile și fiecare cetățean în parte să demareze o amplă discuție pe marginea reformei din sănătate.
Mai vrem sau nu servicii publice de sănătate!? Mai finanțăm sau nu spitalele publice!? Mergem către serviciile private sau către cele publice sau către un mixt armonios între cele două!? Cred cu putere că discuția de aici trebuie să înceapă! Reforma din sănătate trebuie să aibă în centru pacientul, și nu sistemul! Trebuie definit clar până unde un asigurat care plătește lunar asigurarea de sănătate poate să se trateze în sistemul public. Trebuie definite clar opțiunile personalului medical din sănătate, dacă vrea să lucreze în sistemul public sau în sistemul privat. Nu mai poate continua practica șantajului, în care medicul, angajat în sistemul public și la o clinică privată, să stoarcă bani de la asigurați prin: „Vino la clinica privată, că acolo te fac bine!”
Mai cred cu putere că industria farmaceutică din România a avut și încă mai are tradiție. Ea trebuie sprijinită pentru a rezista unui climat concurențial care, nu întotdeauna, este și loial. Vaccinuri, aspirine, seruri, antibiotice sunt elemente în care industria farmaceutică din România a performat și prin calitate, și prin preț. De asemenea, gestiunea transparentă și eficientă a miliardelor care se alocă în sănătate trebuie să înregistreze progrese reale. S-a făcut un pas prin implementarea rețetelor electronice. Dar, este doar o mică picătură într-un mare ocean.
Sper ca, dincolo de febra alegerilor din această toamnă, clasa politică, precum și societatea civilă să pună pe tapet adevăratele probleme ale societății românești: educația și sănătatea. Problemele le cunoaștem cu toții, voința și soluțiile reale lipsesc cu desăvârșire.
## „Un comisar pentru ajutoare umanitare!?”
În primii ani după aderarea României la Uniunea Europeană am înțeles cu toții de ce României i-a revenit comisariatul pentru diversitate lingvistică, iar Bulgariei un portofoliu tot simbolic. Eram două țări care, cu mari concesii, fuseseră acceptate în clubul celor bogați și pretențiile la un portofoliu cu implicații asupra resurselor financiare comunitare ar fi fost doar o utopie. Cu toate acestea, în cadrul comisiei care-și va încheia mandatul în această toamnă, România a avut de departe portofoliul cu cea mai mare importanță în cadrul politicilor comune ale UE – agricultura. Dar este un mandat care se încheie și autoritățile de la București flutură victorioase câștigarea, până în anul 2019, a unui portofoliu care este, fără îndoială, o glumă amară – comisar pentru ajutor umanitar!
Incapacitatea României de a câștiga o poziție de autoritate în cadrul viitoarei Comisii Europene, cum ar fi fost de pildă: menținerea politicii agricole, bugetul comunitar, dezvoltarea regională sau educația, arată cât se poate de clar conul de umbră în care țara noastră a reintrat! Disputele politice suburbane de la București și mersul cu jalba în băț la cancelariile occidentale, când de unii, când de alții, au creat percepția că România este o țară neguvernată și neguvernabilă, cu o democrație care atârnă de un fir de păr sau de voința unor moguli/oligarhi/foști nomenclaturiști. În aceste condiții, cine și-ar imagina că proaspătul șef al Comisiei, Jean-Claude Junker, un politician care a condus neîntrerupt 18 ani Guvernul celei mai prospere țări din Uniunea Europeană, ar da pe mâna României decizii care vor afecta 28 de state membre?
În toate statele membre ale UE există guverne, există parlamente, există șefi de stat. Cu toate acestea, în niciunul dintre acestea discursul politic, faptele și actele nu au coborât la un nivel atât de jos ca în România. Începând din primăvara–vara anului 2012, România a bătut record după record în desconsiderarea statului de drept și a valorilor democratice, în violarea principiilor constituționale și în slăbirea temeliilor celor mai importante instituții. Altfel spus, în ultimii doi ani clasa politică din România a cultivat vânt, iar acum culege furtună! Disputele dintre președinte și premier, dintre opoziție și premier, dintre toți și toate nu au adus niciun rezultat pozitiv, ci, dimpotrivă, ne-au slăbit autoritatea în fața partenerilor europeni și atlantici. Numai înainte de 1989 ambasadele statelor democratice interveneau virulent atunci când se încălcau drepturi și libertăți. Faptul că reprezentanții guvernelor SUA, Marii Britanii, Franței etc. se declară tot mai îngrijorați de faptele celor care guvernează România demonstrează o dată în plus că țara noastră a deraiat de pe traseul democratic pe care ar fi trebuit să o apuce încă din 1989.
Îmi pun toată speranța în instituția Parlamentului României care, după alegerile prezidențiale din această toamnă, să își poată conștientiza rolul de organ reprezentativ suprem al poporului român. Câți dintre noi își mai aduc aminte că fiecare dintre noi poartă povara a zeci de mii de speranțe ale românilor care ne-au votat în decembrie 2012 și care așteaptă să aducem un plus de valoare pentru viața lor și a copiilor lor. Eu nu am uitat și sper că nu ați făcut-o nici dumneavoastră!
*
## „De ce se clatină mereu democrația românească?”
Din decembrie 1989 și până astăzi societatea românească s-a împărțit după criterii vremelnice între democrați și foști comuniști, între apărători ai democrației și dușmani ai democrației, între prooccidentali și antioccidentali. Și lista clivajelor poate continua. Miza tuturor acestor confruntări a avut un singur scop, electoral, nicidecum o preocupare legată de calitatea democrației românești. Nu o să pornesc în definirea democrației românești de la originile etimologice ale acesteia, adică de la _demos_ și _kratos_ . Voi încerca să explic, pe cât posibil, de ce democrația românească este încă vulnerabilă ori de câte ori se schimbă puterea politică, ori de câte ori se schimbă guvernarea.
Unul dintre elementele fundamentale ale democrației îl reprezintă reprezentarea, adică votul cetățeanului, adică momentul alegerilor. În România, fie că este vorba despre organizarea unui referendum, fie că vorbim despre alegerea autorităților publice, există încă temerea că voința exprimată prin vot a fost viciată. Modalitățile de fraudare a votului, de viciere a acestuia sunt cunoscute de toate partidele politice, însă nu am identificat încă o voință politică reală de eradicare a acestui fenomen. În toamnă urmează un nou rând de alegeri, iar singura necunoscută rămâne ce culoare vor avea sacoșele cu făină, ulei și zahăr sau gălețile cu mop.
De asemenea, o democrație solidă e construită pe instituții solide și pe reguli respectate în egală măsură de toți cetățenii. În privința instituțiilor din România trebuie să remarcăm faptul că ele nu sunt suficient consolidate și rămân încă vulnerabile în fața năravurilor oamenilor politici și în fața obiectivelor partidelor politice. Pentru că ne place să ne raportăm la democrații consolidate, ar trebui să constatăm că în acele state instituțiile nu tremură în fața oamenilor politici și că nu sunt influențate nicidecum de culoarea politică a
majorităților parlamentare. În plus, respectul pentru regulă, pentru lege, pentru normă este unul dintre pilonii principali ai democrației. Din păcate, în România, respectul pentru normă și stabilitatea legislativă nu reprezintă una dintre caracteristicile statului de drept.
Discursul și discuțiile asupra democrației nu sunt simple mofturi sau discuții pretențioase. Știm cu toții că de calitatea și consolidarea democrației depind toate obiectivele societății românești. Prosperitatea pe care o dorim cu toții românilor nu se poate realiza în afara unei democrații solide. Drepturile și libertățile românilor nu se pot garanta în absența democrației. Pentru toate aceste motive, consider că este mai mult decât necesar să disociem lupta noastră politică și ideologică de opțiunea definitivă a românilor și a celor care au căzut răpuși la revoluție: democrație și stat de drept.
Indiferent de cel care va fi viitorul Președinte al României, indiferent de structura politică a Guvernului și indiferent de majoritățile parlamentare vremelnice, un singur lucru nu se poate negocia: consolidarea instituțiilor democrației românești.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.